Cultură

Medalion literar / Șlefuitorii de cuvinte – Ioanid ROMANESCU

Am avut oarecare dubii privind încadrarea acestui important poet în marea echipă a scriitorilor români boemi. Mi-a risipit ceața un articol evocator din revista „Ramuri”, scris de Nichita Danilov și intitulat „Un poet al uriașilor: Ioanid Romanescu”. Voi folosi mai multe citate din această impresionantă evocare.

Cum este descris Ioanid la prima întâlnire: „Pe la mijlocul scării, m-am ciocnit aproape nas în nas cu o mogâldeață îmbrăcată alandala (cravată șnur, sacou ­lili­achiu, pantaloni negri, scurtați până la glezne, pantofi de lac, cu vârful ascuțit, ce păreau prea lungi pentru statura sa minusculă), încruntat, cu gâtul înfundat în umeri și fața brăzdată în zig-zag de riduri”. Locul de întâlnire, frecventat și de Ioanid Romanescu, al boemilor ieșeni, era un local din imobilul „Vaporul” situat în centrul vechi, în apropierea Teatrului Național și a Filarmonicii. Printre sticle goale și nori negri de fum își citeau producțiile lite­rare, acompaniați de câte o chitară, un acordeon sau chiar de către o trompetă. Instrumentele erau ale lui Ioanid care venea cu ele din Voinești, pe jos. „Viața boemă era dusă la margi­nea societății. Dimineața, poeții se urcau în trenurile îmbâcsite de navetiști, co­borau într-o haltă, o luau pe câmp, peste islazuri, spre bălțile acoperite de ceață și stuf, unde întindeau cortul. Pescuiau, beau, spuneau povești, se tăvăleau prin porumb, apoi seara se întorceau frânți de oboseală în dulcele târg, dar nu se dau răpuși, poposind mai întâi la bufetul imund al gării, după care o luau pe jos, în direcția blocului de nefamiliști de lângă Piața Nicolina, punând țara la cale, jucând șah și recitând poezii până se crăpa de ziuă”. Probabil de atunci datează poemul său „Trăiască poezia și marii visători”.

Ioanid Romanescu este pseudonimul lui Valentin Tudose, ce s-a născut la data de 4 octombrie 1937 în localitatea ieșeană Voinești, ca fiu al Margaretei (năs­­cută Ivașcu) și al lui Teodor Tudose (muncitor). Își începe studiile în satul natal, continuându-le la Școa­la Normală „Vasile Lupu” și la Facultatea de Filologie a Universității „A.I. Cuza” (1962 – 1968). Ocupă mai multe funcții după absolvire: profesor la Româ­nești (de aici provine pseudonimul său), profesor și director de cămin cultural la Voinești, corector la revista „Ateneu”, ­ins­pector la Casa Jude­țeană de Creație Iași și redactor la revista „Convorbiri li­te­rare”. În anul 1981 se pensionează pe motive ­me­dicale.

A debutat editorial în anul 1966 cu volumul de versuri „Singurătatea în doi”. A mai publicat încă 27 de volume de versuri, iar postum i-a mai apărut unul, „Lovitura de maestru”. A mai publicat un volum de poezie tradus din limba elenă, în colaborare cu Andreas Rados, intitulat „Odele Mării Egee. Poeți greci contemporani” (1990).

Opera sa a fost distinsă cu câteva prestigioase premii: Premiul Asociației Scriitorilor din Iași (1972, 1977), Premiul Uniunii Scriitorilor (1981, 1995), Premiul Academiei Ro­mâne (1986) și Premiul Asociației Scriitorilor din Republica Moldova (1992). Dana Dumitriu scria următoarele despre opera sa: „Poezia lui Ioanid Romanescu are ca temă centrală condiția existențială a poetului: raporturile sale cu semenii, poziția sa specială față de bunul simț comun care ordonează viața celorlalți, fanteziile boemei, dramele sale lirice, aspirațiile sale ideale mereu neînțelese. Cu alte cuvinte, destinul poetului, și nu destinul poeziei”.

Tot Nichita Danilov ne dă detalii despre ultimele luni din viața lui Ioanid când, internat în Spitalul Sfântul Spiridon, au discutat prin grilajul gardului despărțitor: „L-am întrebat ce a pățit. «Mai nimic>, mi-a spus poetul zâmbind ca un copil. <Doar că mi-au apărut crescă­turile astea pe abdomen. Dar o să treacă». Și, desfăcându-și larg pijamaua, și-a mângâiat ­coas­tele cu mâna, ca și cum ar fi cântat la un acordeon. Am aruncat doar o privire fugitivă asupra abdome­nului său lipit de șira spinării. În partea dreaptă și în stânga îi răsăriseră prin piele trei mici umflături, asemenea unor gutui. Mi-a rămas adânc întipărită în memorie această scenă, precum și zâmbetul său blând, neobișnuit pentru modul său de a fi”. La câteva luni, la data de 20 martie 1996, poetul s-a stins din viață, fiind înmormântat în cimitirul Eternitatea. Școala din sa­tul natal, în semn de oma­giu, îi poartă numele.

Un aspect interesant este întâlnit în poezia lui Nicolai Tăicuțu unde, în multe poeme i se adresează lui Ioanid ca unui bun și vechi prieten. Ioanid Romanescu este un poet important peste a cărui creație, ca de altfel asupra mai multor autori, s-a lăsat un con de umbră. Este un poet actual, modern și demn de luat în seamă.

Poezia mea

Poezia mea e nervoasă, tot vorbind peste umăr

uită să-și scoată bilet, e coborâtă cu forța

însă de fiecare dată o conduc

până acasă prieteni anonimi

nu are glorie

din simplul motiv că nu și-a dorit-o,

nu are religie

pentru că prea mult iubește viața,

nu face prozeliți

pentru că niciodată nu privește înapoi

nu merge în vizită

nu așteaptă pe nimeni

nu visează-n culori

nu se hlizește pentru a obține ceva

are tot ce-i trebuie

Când lacrima scutură floarea

Pentru că singurătatea mea e mult mai înaltă

decât trupul meu,

nu cred că ai putea privindu-mă

să-l vezi pe cel adevărat

când râd și îți spun ­des­pre toate,

spre umărul tău se apleacă

tulpina care se frânge

pentru că singurătatea mea e mult mai înaltă

decât trupul meu,

asupra noastră lacrima ei cade

***

Mereu singur

fără gesturi în plus

fără surâs de complezență

gata să-ntâmpine deopotrivă

ceea ce se repetă

și ceea ce neprevăzut urmează

pregătit pentru toate

pentru iubire

pentru pustiu

pentru moarte

Paradisul

Poeții când există e-o minune

Poeții nu se nasc ei sunt născuți

Poeții nici nu dorm numai visează

Poeții niciodată nu-s prea mulți

Poeții n-au religii și nici zei

Poeții nu așteaptă pe la uși

Poeții libertatea nu o sapă

Și-s cei mai îngeri dintre nesupuși

poeții n-au familii au iubite

poeții bunăoară sunt cu toții

cei care lasă lumea pentru alții

poeții curg mereu de-a lungul nopții

poeții au un fel de n-ar mai fi

poeții niciodată nimic nu înconjoară

e o rușine să învingi poeții

și sacrilegiu e să-i naști a doua oară

poeții nici nu știu ce-n­seamnă

a fi nemuritor sau muritor

– cât o cămașă viața lor durează –

poeții au un paradis al lor

Articole similare