Am avut oarecare dubii privind încadrarea acestui important poet în marea echipă a scriitorilor români boemi. Mi-a risipit ceața un articol evocator din revista „Ramuri”, scris de Nichita Danilov și intitulat „Un poet al uriașilor: Ioanid Romanescu”. Voi folosi mai multe citate din această impresionantă evocare.
Cum este descris Ioanid la prima întâlnire: „Pe la mijlocul scării, m-am ciocnit aproape nas în nas cu o mogâldeață îmbrăcată alandala (cravată șnur, sacou liliachiu, pantaloni negri, scurtați până la glezne, pantofi de lac, cu vârful ascuțit, ce păreau prea lungi pentru statura sa minusculă), încruntat, cu gâtul înfundat în umeri și fața brăzdată în zig-zag de riduri”. Locul de întâlnire, frecventat și de Ioanid Romanescu, al boemilor ieșeni, era un local din imobilul „Vaporul” situat în centrul vechi, în apropierea Teatrului Național și a Filarmonicii. Printre sticle goale și nori negri de fum își citeau producțiile literare, acompaniați de câte o chitară, un acordeon sau chiar de către o trompetă. Instrumentele erau ale lui Ioanid care venea cu ele din Voinești, pe jos. „Viața boemă era dusă la marginea societății. Dimineața, poeții se urcau în trenurile îmbâcsite de navetiști, coborau într-o haltă, o luau pe câmp, peste islazuri, spre bălțile acoperite de ceață și stuf, unde întindeau cortul. Pescuiau, beau, spuneau povești, se tăvăleau prin porumb, apoi seara se întorceau frânți de oboseală în dulcele târg, dar nu se dau răpuși, poposind mai întâi la bufetul imund al gării, după care o luau pe jos, în direcția blocului de nefamiliști de lângă Piața Nicolina, punând țara la cale, jucând șah și recitând poezii până se crăpa de ziuă”. Probabil de atunci datează poemul său „Trăiască poezia și marii visători”.
Ioanid Romanescu este pseudonimul lui Valentin Tudose, ce s-a născut la data de 4 octombrie 1937 în localitatea ieșeană Voinești, ca fiu al Margaretei (născută Ivașcu) și al lui Teodor Tudose (muncitor). Își începe studiile în satul natal, continuându-le la Școala Normală „Vasile Lupu” și la Facultatea de Filologie a Universității „A.I. Cuza” (1962 – 1968). Ocupă mai multe funcții după absolvire: profesor la Românești (de aici provine pseudonimul său), profesor și director de cămin cultural la Voinești, corector la revista „Ateneu”, inspector la Casa Județeană de Creație Iași și redactor la revista „Convorbiri literare”. În anul 1981 se pensionează pe motive medicale.
A debutat editorial în anul 1966 cu volumul de versuri „Singurătatea în doi”. A mai publicat încă 27 de volume de versuri, iar postum i-a mai apărut unul, „Lovitura de maestru”. A mai publicat un volum de poezie tradus din limba elenă, în colaborare cu Andreas Rados, intitulat „Odele Mării Egee. Poeți greci contemporani” (1990).
Opera sa a fost distinsă cu câteva prestigioase premii: Premiul Asociației Scriitorilor din Iași (1972, 1977), Premiul Uniunii Scriitorilor (1981, 1995), Premiul Academiei Române (1986) și Premiul Asociației Scriitorilor din Republica Moldova (1992). Dana Dumitriu scria următoarele despre opera sa: „Poezia lui Ioanid Romanescu are ca temă centrală condiția existențială a poetului: raporturile sale cu semenii, poziția sa specială față de bunul simț comun care ordonează viața celorlalți, fanteziile boemei, dramele sale lirice, aspirațiile sale ideale mereu neînțelese. Cu alte cuvinte, destinul poetului, și nu destinul poeziei”.
Tot Nichita Danilov ne dă detalii despre ultimele luni din viața lui Ioanid când, internat în Spitalul Sfântul Spiridon, au discutat prin grilajul gardului despărțitor: „L-am întrebat ce a pățit. «Mai nimic>, mi-a spus poetul zâmbind ca un copil. <Doar că mi-au apărut crescăturile astea pe abdomen. Dar o să treacă». Și, desfăcându-și larg pijamaua, și-a mângâiat coastele cu mâna, ca și cum ar fi cântat la un acordeon. Am aruncat doar o privire fugitivă asupra abdomenului său lipit de șira spinării. În partea dreaptă și în stânga îi răsăriseră prin piele trei mici umflături, asemenea unor gutui. Mi-a rămas adânc întipărită în memorie această scenă, precum și zâmbetul său blând, neobișnuit pentru modul său de a fi”. La câteva luni, la data de 20 martie 1996, poetul s-a stins din viață, fiind înmormântat în cimitirul Eternitatea. Școala din satul natal, în semn de omagiu, îi poartă numele.
Un aspect interesant este întâlnit în poezia lui Nicolai Tăicuțu unde, în multe poeme i se adresează lui Ioanid ca unui bun și vechi prieten. Ioanid Romanescu este un poet important peste a cărui creație, ca de altfel asupra mai multor autori, s-a lăsat un con de umbră. Este un poet actual, modern și demn de luat în seamă.
Poezia mea
Poezia mea e nervoasă, tot vorbind peste umăr
uită să-și scoată bilet, e coborâtă cu forța
însă de fiecare dată o conduc
până acasă prieteni anonimi
nu are glorie
din simplul motiv că nu și-a dorit-o,
nu are religie
pentru că prea mult iubește viața,
nu face prozeliți
pentru că niciodată nu privește înapoi
nu merge în vizită
nu așteaptă pe nimeni
nu visează-n culori
nu se hlizește pentru a obține ceva
are tot ce-i trebuie
Când lacrima scutură floarea
Pentru că singurătatea mea e mult mai înaltă
decât trupul meu,
nu cred că ai putea privindu-mă
să-l vezi pe cel adevărat
când râd și îți spun despre toate,
spre umărul tău se apleacă
tulpina care se frânge
pentru că singurătatea mea e mult mai înaltă
decât trupul meu,
asupra noastră lacrima ei cade
***
Mereu singur
fără gesturi în plus
fără surâs de complezență
gata să-ntâmpine deopotrivă
ceea ce se repetă
și ceea ce neprevăzut urmează
pregătit pentru toate
pentru iubire
pentru pustiu
pentru moarte
Paradisul
Poeții când există e-o minune
Poeții nu se nasc ei sunt născuți
Poeții nici nu dorm numai visează
Poeții niciodată nu-s prea mulți
Poeții n-au religii și nici zei
Poeții nu așteaptă pe la uși
Poeții libertatea nu o sapă
Și-s cei mai îngeri dintre nesupuși
poeții n-au familii au iubite
poeții bunăoară sunt cu toții
cei care lasă lumea pentru alții
poeții curg mereu de-a lungul nopții
poeții au un fel de n-ar mai fi
poeții niciodată nimic nu înconjoară
e o rușine să învingi poeții
și sacrilegiu e să-i naști a doua oară
poeții nici nu știu ce-nseamnă
a fi nemuritor sau muritor
– cât o cămașă viața lor durează –
poeții au un paradis al lor
