Șlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Nicolae Dabija

Nicolae Dabija este scriitor, istoric literar și om politic român din Republica Moldova, nu membru de onoare al Academiei Române din anul 2003 și membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei (2012). Este una dintre personalitățile cele mai active în cele două țări, privind unitatea românilor. S-a născut la data de 15 iulie 1948 în localitatea Codreni, raionul Cimișlia, din R. Moldova.

În anul 1966 începe cursurile Facultății de Ziaristică a Universității de Stat din Chișinău, iar în anul III a fost exmatriculat „pentru activitate proromânească și antisovietică”. A fost reabilitat după numai un an și repri­mit la Facultatea de Filologie, pe care a absolvit-o în anul 1972. Ca mai toți intelectualii basarabeni, iubitori de neam și țară, s-a implicat în lupta de renaștere națională. Aflat în prim-planul acestei acțiuni, nu a precupețit niciun efort pentru eliberarea Basarabiei. În calitate de deputat în Sovietul Suprem al RSS Moldovenești sau în Parlamentul Republicii Moldova (între 1990 – 1994 și 1998 – 2001) a militat pentru drepturile cetățenilor români din Moldova. În literatură debutează editorial cu volumul de poeme „Ochiul al treilea” apărut în anul 1975. De atu­nci a publicat un număr impresionant de volume de versuri, eseuri, nuvele, romane și manuale școlare.

Cu aceeași apreciere putem vorbi despre numeroasele premii obținute de creația sa literară. Începând cu anul 1977, când obține un premiu pentru poezie la Moscova, după cel din Moldova, Nicolae Dabija mai este distins în RDG, România (în mai multe rânduri), Serbia, Italia (mai multe premii), Franța și Cuba. I-a fost acordat titlul de Doctor Honoris Causa al Universităților din București, Chișinău, Oradea și Târgu Jiu. A mai fost distins cu înalte ordine ale României și Republicii Moldova.

Între anii 1988 și 1989, în calitate de redactor al săptămânalului „Literatura și arta”, a susținut printre altele revenirea limbii române la grafia latină și decretarea ei ca limbă oficială. Acțiunile sale pe tărâm literar și social nu au rămas fără ecou.

„Personalitate cu renume, poet cu de mari resurse lirice și civice, dar și ardent eseist în probleme legate de renașterea națională a românilor din Basarabia, alcătuitor de manuale școlare, de antologii lirice, Nicolae Dabija s-a impus în societatea noastră ca un scriitor valoros, implicat activ în trezirea conștiinței naționale” scria acad. Gheorghe Duca, președintele Academiei de Științe a Moldovei.

Asemenea altor scriitori patrioți din Basarabia, Nicolae Dabija a văzut întotdeauna malul drept al Prutului ca pe un obiectiv prea îndepărtat și, totuși, mereu aproape ca țel de atins. Scria, pentru românii de dincolo de acest mal, cu multă dragoste și speranță urătoarele versuri: „Doru-mi-i de Dumneavoastră:/ ca unui zid de o fereastră”.

Și tot Nicolae Dabija spunea, cu o repetiție mobilizatoare, de câte ori se întâlnea cu românii lui în țară,  și am avut ocazia să-l ascult de multe ori, că (citez din ­me­morie): „Am venit în țara lui Eminescu, din țara lui Eminescu. Am venit de acasă, acasă”.

Mai multe cred că ar fi de prisos să cităm din spusele sale. Cert este că, prin Nicolae Dabija, spiritualitatea românească, indiferent unde se află în acest Univers, a adus un plus de valoare și demnitate. Poate că aceste două repere ne lipsesc cel mai mult în aceste momente.

Solstițiu

Se face ziua tot mai mică,

se face noaptea tot mai mare

și mor copacii în picioare,

și rima ți-e tot mai peltică.

Și ai țipa de disperare

și încă-ai tremura de frică:

se face ziua tot mai mică,

se face noaptea tot mai mare.

Un soare înghețat pe zare

răsare apunând în pripă,

de-acum nimic nu te mai doare

și nici un dor nu mai înspică:

se face ziua tot mai mică,

se face noaptea tot mai mare.

Cântec de leagăn pentru bătrâni

Piatra pe care calci ești tot tu.

Pomul de care te sprijini te doare.

Există și-o vreme când DA însemnă NU

și mai are vreun sens doar ceea ce moare.

Când dispari cu totul în propriile tale povești.

Unde nu mai există nici mâine, nici ieri.

Ești acum când nu mai ești,

peste tot.

Nicăieri.

Cântecul

Atât de trist cânta o goarnă

că începu să ningă-afară.

Mi se părea că-n lume-i iarnă.

Mi se părea că-n lume-i vară.

Scriam cuvintele pe ceață.

Mi se părea că-n orice frază

se face, tainic, dimineață.

Mi se părea că se-n­serează.

Și cântecul – ca o ninsoare

O plivesc, îi afânez solul la rădăcină

iar șesul învăța să zboare.

Mi se părea că nu mai sunt.

Mi se prea că e devreme.

Mi se părea că e târziu.

Mi se părea c-am fost în vreme.

Mi se părea c-am să mai fiu.

Ceriște

Mut într-un vers – această zare

și-această ceriște albastră:

de parcă aș muta o floare

dintr-o câmpie într-o glastră.

Cu pomii-aceștia te iubesc,

cu această mare numai spume…

Din ocna-n care mă găsesc,

mă uit cu ochii tăi la lume.

Of, doru-acesta ca o vină

ce face să se-oprească neaua –

parcă-i un nor de lumină

ce și-a pierdut prin ceruri steaua.

Sunt grădinarul unei singure flori

Sunt grădinarul unei singure flori, –

o plivesc, îi afânez solul la rădăcină,

o stropesc, în amurg și în zori –

de parcă aș îngriji o întreagă grădină.

Sunt grădinarul unei singure flori,

înmiresmată și grea de lumine,

și știu – sau mai degrabă visez, deseori –

că ea înflorește doar pentru mine.

Sunt grădinarul unei singure flori

și simt – în evii mai săraci sau mai bogați –

în jurul ei, cum se învârt sute de sori

lăsându-se de ea străluminați.

Grădini în toamnă

Vânt ce vii din moartele grădine

să mă strângi ca un bandit de gât:

m-am obișnuit cu răul tău atât

că îmi face și un pic de bine.

De o viață,-n așteptarea rimei

care-ar transforma o cloacă-n mit,

parc-am străpezit și eu, ca un cuțit

ce-și mai caută prin lume locul crimei.

Viața mea-i cu moarte-n jumătate,

ca și cum ucisele lumine

și-au trecut spitalele prin mine

și-au ieșit prin șesuri, vindecate.

Zidul

Desenez o fereastră în zid,

în zidul surd, ca o moarte,

și mă prefac c-o deschid

și-privesc pân-departe.

Doamne, ce sfinte peisaje

dat mi-i să văd uneori:

ce arbori cresc pe blindaje,

sau pe tranșee ce flori!

Soarele șade în ierbi încâlcit,

pământu-i de spice mai greu;

și aproape că sunt ­feri­cit

în fața peretelui meu.

… Desenez o fereastră în zid, și

se cască-o spărtură: în ea

m-aș teme să cad de n-aș fi

legat ca un lanț de podea.

P.S. Dintr-o regretabilă eroare, în materialul anterior, în prezentarea scriitorului Iulian Grigoroiu, spre finalul articolului a apărut Iulian Gavriliu. Prezentăm scuzele de rigoare.