Mărturii externe despre Buzău (II)

Istoria se bazează pe numeroase și felurite izvoare: arheologice, documentare, narative, etnografice, epigrafice etc. Printre acestea menționăm și memoriile sau scrisorile străinilor care au trăit o vreme în țara noastră sau doar au călătorit pe aceste meleaguri îndeplinind misiuni diplomatice, militare ori ocupându-se cu negoțul. Aceste informații, deși subiective, desigur, sunt interesante pentru multitudinea aspectelor relatate și, coroborate cu documentele oficiale, dau la lumină o parte a adevărului istoric.

Și despre Buzău s-a scris în decursul vremii, deși poate nu atât cât și cum merita, fiind  vorba de cronici ale timpului, de documente ale domnilor sau boierilor, de diverse acte cu referiri la proprietăți și comerț etc., dar ­există destul de multe și interesante mărturii externe care completează ceea ce știm până acum despre urbea noastră.

În vremea lui Matei Basarab, „boierii țării s-au fost tăbărât la Râmnic”, iar domnitorul a trimis  străji înaintea lor, la Buzău. Domnitorul moldovean Vasile Lupu și ginerele său, Timuș Hmelnițki, „au venit cu oaste asupra lui Matei vodă…și au venit până la Buzău”, dar au făcut cale întoarsă în fața amenințării trupelor mun­tene și a celor ardelene conduse de Gheorghe Rakoczi II. Au lăsat în urmă alte distrugeri, așezarea fiind arsă și jefuită. Matei Basarab s-a îngrijit și a refăcut în 1643 biserica episcopală.

Alte informații se referă la domnia lui Constantin Brâncoveanu care, după ce a trimis „pre doamna sa și cu toate jupânesele la mănăstire, la Brad (Bradu-Tisău, n.r.)” a ve­nit la Buzău de unde a plecat în întâmpinarea sultanului tătar, Calga, după întreve­derea cu acesta întorcându-se la Buzău, „la ghenarie, în șase zile, au făcut Bobo­teaza acolo”, iar a doua zi, 7 ianuarie, a plecat spre București. Când a fost nevoie ca să se trimită 500 slujitori la Iași „pentru anumite trebuințe, căpetenia acestora a fost numită Mănăil, (Mănăilă, n.r.) căpitan ot (de la, n.r.) Buzău, ce era căpitan mare de lefegii”.

Confruntările militare dintre armatele ruse, austriece și cele otomane (1736-1739, 1768-1774, 1787-1791, 1806-1812, 1828-1829) au avut de multe ori ca loc de desfășurare zona Buzău­lui, astfel că târgoveții, mai ales cei avuți, se refugiau în satele din zona dealurilor. În toamna anului 1739, trupele de ruși și cazaci conduse de Frilow au prădat și Buzăul și, după ce l-au luat cu ei pe episcop, au plecat pe sub dealuri. Un raport al lui Mustafa Selim, judecă­torul orașului Rusciuc, către Înalta Poartă, se referă și la plângerile episcopului de Buzău despre jafurile  bandelor de turci „care asupresc și ofensează pe săracele raiale”. Un alt raport, datat 15 mai 1769, semnat de Esseid Elias, judecătorul orașului Giur­giu, și confirmat de către domnitor, mitropolit și episcopi, relatează ce s-a întâmplat când au năvălit bandele turcești în mai multe orașe între care și Buzău. „Au străbătut pas cu pas târgurile și satele luând bani mulți, lucruri și cai, dărâmând casele și luând în robie fecioare și copii (…) fiecare au luat câte 7-8 căruțe din Buzău (…) au mai nimicit grâul și orzul (…) au  jefuit tot ce au găsit ca marfă, mobilă și au dat foc caselor și prăvăliilor (…) nedreptățile și opresiunile săvârșite depășesc orice limită și sunt în afară de tot ce se poate închipui cu imaginația”. Între semnatari este și șeful beșliilor din județul Buzău, Omer aga. La 1777, călătorul ­ita­lian Leonardo Panzzini menționa că în timpul războiului din 1768-1774, orașul Buzău a fost părăsit de locuitori, multe din case fiind arse, iar episcopul nevoit să se refugieze la Brașov. Alte surse fac referiri la distrugerile cauzate de războiul din  anii 1787-1791, când locuitorii sunt nevoiți să se refugieze din nou în satele din zona dealurilor. Când au revenit la vatră, ca să-și poată reconstrui casele, li s-au acordat unele scutiri de dări și chiar li s-au pus la dispoziție materiale de construcție.

În scrisoarea lui Mustafa bașbug către marele vizir Kogea Iusuf pașa, se menționa că iscoadele nu au constatat prezența în „târgușorul Buzău” a ghiaurilor austrieci și maghiari, doar că uneori apăreau cete de 40-50 oameni. În 1806, turcii lui Span Oglu  alungă soldații ruși din Buzău, dau foc orașului și-l pustiesc, locuitorii fugind iar la Gura Nișcov. Documentele vre­mii consemnează că în oraș mai existau Episcopia și un turc, Mola Hasan. Mulți buzoieni și săteni din Să­geata și Gălbinași au fost luați în robie.

În același an, rușii au așezat aici o colonie de bulgari a căror principală ocupație era grădinăritul. În 1812, târgoveții care vie­țuiau la Gura Nișcov, unde se mutase chiar și târgul săptămânal, de unde va reveni după cinci ani, au intervenit la vodă Caragea cerându-i să le accepte revenirea la vechile vetre. Scrisoarea lui Ebu Bekir, pașa de Brăila, confirma domnitorului Grigore Ghica pagubele cauzate locuitorilor din satele județului Buzău de către turcii din raiaua Brăilei, menționând că beșliaga din cazala Buzău a primit dispoziții să intervină. În anul 1828, rușii curăță orașul de turci și permit reîntoarcerea tuturor târgoveților, așezând aici o a doua colonie de bulgari.

În 1860, Ștefana Slivi­neanu reclama Ministerului de Interne că soțul său, Vasile Slivineanu, decedat în 1843, cu drept de bulgar străin statornicit în Buzău, a cumpărat în 1840 un loc de casă pe „ulița Donciu”, aliniată și pavată în 1860, când o parte a terenului a fost vândută lui Radu cizmarul. Precizăm că bulgarii sunt menționați în Buzău la începutul secolului al XVII-lea, într-un do­cument din 26 mai 1613, la 27 octombrie 1684 fiind scris testamentul lui Stoica sârbul pentru soția sa, Chirana, așezarea acestora făcându-se între 1792-1838, în 1815 deja locuiau aici 24 familii de bulgari grădinari. Un alt document se referă la Costache Georgescu, acuzat de furt „când s-au ivit focu în acest oraș”. 

Englezul William Hunter și germanul Heinrich Rei­mers, care au trecut prin Buzău în 1792 și 1793, menționează că l-au văzut ca „un biet sat cu bisericile și alte clădiri dărâmate de către turcii care (…) io au dat foc și i-au jefuit pe locuitori”. Alte distrugeri s-au întâmplat în timpul războiului din 1806-1812, în iunie 1807 turcii, care îl urmă­reau pe Constantin Ipsilanti, au prădat orașul, ucigând 230 locuitori. Interesant este că în catagrafia întocmită în 1811,  cu prăvăliile ce urmau să contribuie la întreținerea trupelor ruse, apar puțini negustori de starea a doua și a treia.

Evenimentele militare din anii 1828-1829 au determinat părăsirea orașului de mai mult de 200 local­nici. La acestea s-au adăugat epidemiile de holeră din anii 1792, 1793, 1795, 1803, 1814 și 1866, cât și cea de ciumă din 1812, dar și cutremurele din 14 octombrie 1802 și 29 ianua­rie 1838, care au cauzat numeroase pierderi materiale și umane.  Și totuși, deși a trecut prin multe încercări, viața pe aceste meleaguri a continuat, așa că, depășindu-se destule greutăți, Buzăul va evolua până la târgul cunoscut, apoi va avea statul de comună urbană, oraș și municipiu.