Maria Minculeasa, istorie şi adevăr

Anghel C. TUDOR

Maria Minculeasa, ne este cunoscută din datele istorico-do­cumentare ale timpurilor de odi­nioară ca fiind prima fiică a lui Ştefan Mănăilă – ”căpitan” (fiul marelui ”clucer” Mănăilă, persoană de mare încredere a domnitorului Constantin Brânco­veanu – 1688-1714) şi a Sandei, femeie cu poziţie social-materială deosebită, printre altele deţinând o moşie destul de mare la Ruşeţu-Buzău.

Identitatea, personalitatea şi locul Mariei Minculeasa în lumea buzoiană a timpurilor sale

Din datele ce se cunosc, afirmăm că după moartea timpurie a Sandei, soţul său, Ştefan Mănăilă, rămas văduv, se recăsătoreşte cu o altă femeie, cu care o are pe cea de a doua fiică – Rada, cunoscută fiind ca sora vi­tregă a Mariei Minculeasa.

Se ştie destul de sigur că Maria, prima fiică a lui Ştefan Mănăilă, s-a căsătorit cu Mihai Mincu  (acesta la rândul său fiind fiul lui Mihai, şi al Despei, ”oameni cu stare” din zona comunei Vintilă-Vodă de astăzi). Mihai Mincu (soţul Minculesei) a ocupat unele funcţii importante, precum cea de ”medelnicer”, ”paharnic” etc. După căsătorie, dumneaei era cunoscută drept Maria Mincu­leasa ”păhărniceasa”. Mai târ­ziu, lumea buzoiană a cunoscut-o, în mare parte, şi cu numele de ”Moldoveanca”.

Ne este cunoscut destul de bine şi faptul că Rada  (sora vitregă a acesteia), s-a căsătorit cu Scarlat Hrisoscoleu-Mateescu (Buzoianul), de origine greacă, având împreună mai mulţi copii: Constantin, Grigorie, Alexandru, Şerban, Păuna şi Marieta. Mihai Mincu şi soţia sa Maria Mi­ncu­leasa, au constituit o familie mo­del, binecunoscută în lumea buzoiană. Ei au avut, ba chiar şi-au sporit continuu averea, moşii însemnate, multe prăvălii şi cârciumi în ”buricul” oraşului etc. În acelaşi timp erau cunoscuţi ca oameni cu credinţă nemărginită în Dumnezeu.

Aşa se explică şi faptul că ”pe la 1780” săvârşesc împreună zidirea bisericii ”Gârlaşi” (după numele moşiei acestora) sau biserica ”Tuturor Sfinţilor”, ctitorie existentă şi astăzi cu hramul ”Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Mama sa Elena”.

Singura şi cea mai importantă neîmplinire din viaţa lor, a fost aceea că nu au avut copii care să-i moştenească şi să le continuie bunele fapte, demne de urmat. După moartea soţului său, Mihai Mincu (în preajma anului 1785), Maria Minculeasa, rămasă ”singură şi neajutorată”, după cum afirma ea însăşi (dar tot timpul în grija şi protecţia Bunului Dumnezeu), într-o ”diată” întocmită la 21 aprilie 1792, ”din propria-i simţire şi cugetare îşi orânduieşte agoniseala sa de o viaţă”. Astfel hotărăşte ca o parte destul de mare din  întreaga sa avere, să asigure cheltuielile pentru construirea unui spital (”înălţarea sa cât mai grabnică”), ”pentru cei săraci şi bolnavi, dotat cu toate cele de trebuinţă şi care să funcţioneze de-a pururi”. După întocmirea ”diatei”, lucrările au început destul de repede, însă Maria Minculeasa, trecând la cele veşnice la 1 iulie 1792, n-a apucat să asiste la inaugurarea acestuia, care a avut loc la 1 august, acelaşi an.

În întreaga sa viaţă, nu a dus lipsă de speranţă şi încredere în realizarea visurilor sale, deoarece a avut mult sprijin din partea nepoţilor săi de soră (fiii Radei), mai ales Grigorie cel prim-numit de ea în Epitropia (conducerea) spitalului, alături de reprezentanţii Episcopiei buzoiene. Din păcate, urmaşul lui Grigorie, fiul său Dimitrie (cel căsătorit cu Sultana, nepoata domnitorului Ion Ghe. Caragea, 1812-1819), a dove­dit a fi ”un om lacom şi rapace” – de neînchipuit, care a condus spitalul spre ruinarea sa rapidă, ajungându-se la închiderea acestuia. Nici Sultana, soţia acestuia, nu a fost prea departe de el în gânduri şi fapte. Ba chiar se pare că l-a întrecut în toate cele rele.

Date şi argumente care adeveresc neimplicarea Mariei Minculeasa în structura genealogică a familiei „Vergu-Mănăilă”

Din lucrarea profesorului Constantin Dumitrescu, păstrată în manuscris la serviciul Arhivelor Naţionale Buzău, citată în diferite publicaţii şi pe baza cercetării şi altor surse documentare avute la dispoziţie, am ajuns la concluzia de bază că:

Maria Minculeasa nu poate să fie în acelaşi timp atât fiica lui Ştefan Mănăilă, ”căpitan”, cât şi a lui Barbu-Şerban (Bănică) Mănăilescu (”polcovnic” şi ”postelnic”), fratele lui Ştefan Mănăila.

Maria Minculeasa nu putea face donaţie Episcopiei Buzoiene moşia ”Berindeşti” sau ”Berin­deasca” (”Verguleasa”), în anul 1794, din două motive:

a) În anul donaţiei (1794) ea nu mai era în viaţă (murise la 1 iulie 1792)

b) Presupusa moşie, donată Episcopiei Buzoiene, nu i-a aparţinut niciodată Mariei Minculeasa, ci verişoarei sale – Maria Mănăilescu (fiica lui Barbu – Şerban (Bănică) Mănăilescu).

De asemenea am reuşit să lămurim concret şi afirmaţia că Maria Mănăilescu (devenită ”slugereasă” prin prima sa căsătorie), fiica lui Barbu – Şerban (Bănică) Mănăilescu ”polcovnic” şi ”postelnic” (fratele lui Ştefan Mănăilă – ”căpitan”), ”afieroseşte” (donează) Episcopiei buzoiene, în anul 1794, moşia ”Berindeşti” (Berindeasca) ”cu tot hotarul”, pe care o primise de la tatăl său odată cu moşia ”Gârbovi”, prin foaia de zestre întocmită la 1 mai 1759, – considerată ca dată a căsătoriei sale cu ”slugerul” Vergu (primul soţ al acesteia).

După căsătoria sa cu ”slugerul” Vergu, ea a mai fost cunoscută în lumea buzoiană şi drept Maria Mănăileasca – ”Verguleasa” (de aici probabil vine ca atare şi numele moşiei). Deoarece ea a fost ”verişoară primară” cu Maria Minculeasa, iar înainte de căsătorie, ambele au purtat nume şi prenume identice, a creat în timpul istoric ce a urmat confuzii de date ale identităţii, personalităţii şi poziţiei sociale ale fiecăreia dintre ele. Vom vedea mai târziu că această problemă, această situaţie destul de ambiguă, este bine lămurită de o serie de istorici, printre care şi buzoianul Dimitrie Ionescu (n. 1900-d. 1985), ale cărui lucrări sunt de mare interes.

Chiar din acestea aflăm că Maria (Mănăileasca) – ”Verguleasa”, după moartea primului soţ, – ”slugerul” Vergu, se recăsătoreşte cu ”stolnicul” Nicolae Vergu  (potrivită coincidenţă de nume cu primul său soţ, situaţie asemănătoare cu cea dintre ea şi verişoara sa, Maria Minculeasa.

Descrierea arborelui genealogic ”Vergu – Mănăilă” în lucrarea istoricului buzoian amintit, face ca ”apele să devină din ce în ce mai limpezi, adică mult mai clare”. Bănuim că suntem tot mai aproape de adevărul căutat de noi – cel al neimplicării Mariei Minculeasa în structura tematicii noastre, familia ”Vergu-Mănăi­lă”.

Încă o dovadă în acest sens ar fi aceea că recăsătoria Mariei Minculeasa, în anul 1779, (”afirmaţie ilogică”), nu ar fi fost posibilă atât timp cât ne este cunoscut tuturor că biserica ”Gârlaşi” a fost ridicată în 1780, de către Mihai Mincu împreună cu soţia sa Maria Minculeasa.

Într-o altă lucrare, care-l citează pe acelaşi Constantin Dumitrescu se afirmă că: ”Un Mănăilă, fiu al lui Stoian din Bălişoara (sat care a existat pe vremuri cam la 10 km sud-vest de Buzău), a ajuns mare <clucer>, om de încredere al domnitorului Constantin Brâncoveanu, care i-a acordat acestuia slujbe de mare răspundere în această parte a ţării. Mănăilă devine <căpitan de margine ori de lefegii>” în locul tatălui său Stoian, căruia i se încredinţase funcţia de <mare serdar>. El devine un sfetnic foarte apropiat atât al domnitorului Constantin Brâncoveanu, cât şi al lui Şerban Cantacuzino (unchiul acestuia), adica cel aflat la domnie înaintea sa (1678-1688).

Mănăilă este cel care previne un complot organizat împotriva Brâncoveanului, fapt pentru care domnitorul îl răsplăteşte ridicându-l la rangul de ”şetrar” şi apoi de ”mare şetrar”.

Este de menţionat faptul că în toamna anului 1706, în satul Mărăcineni, unde se mutase de curând cu familia în noua sa locuinţă, Mănăilă îl primeşte pe Constantin Brâncoveanu în vizita sa însoţit de întregul alai domnesc, ”cu un ospăţ foarte frumos, cu mult peste măsura aşteptărilor”.

O nepoată a acestuia, Maria, s-a căsătorit cu marele ”medelnicer” apoi ”paharnic”, Mihai Mincu, cel cu care a ctitorit Biserica ”Gârlaşi” în anul 1780. Din majoritatea datelor ştim că ea era nimeni alta decât fiica lui Ştefan Mănăilă ”căpitan”, şi a Sandei (cea care a murit ”în plină tinereţe”). Până aici totul este cât se poate de adevărat.

Mai departe, un alt autor precizează că:  ”Ajunsă într-o situaţie financiară destul de dificilă, după moartea primului ei soţ, s-a căsătorit cu <stolnicul Nicolae Vergu>. Acesta a adus în căsnicie 3500 de taleri, bani cu care au construit împreună casele din târgul Buzăului.

Printr-o <diată> (testament) întocmită în 1794, Maria Minculeasa, <lasă soţului său aceste case cu tot mobilierul, aşternuturile şi argintăria din ea, deoarece el venise cu toţi banii>.

<Diata> este considerată drept primul document care atestă  această casă – <Vergu-Mănăilă>, construită probabil ceva mai devreme, oarecum pe la 1780. Această casă dispunea de o curte mare cu terenuri cuprinse între străzile: Războieni, Tudor Vladimirescu şi Independenţei de astăzi, toate aparţinând familiei <Vergu Mănăilă>. Maria Minculeasa este cea care a fondat spitalul <Gârlaşi>, al treilea din Ţara Românească, după <Colţea> (1703) şi <Sfântul Pantelimon> (1755), ambele din Bucureşti. Potrivit datelor prezentate mai sus, conform precizării făcută de acelaşi autor, putem desprinde ideea esenţială că:

a) Maria Minculeasa nu putea ajunge într-o situaţie financiară dificilă, prin faptul că ea dispunea de o stare material-financiară deosebită, de o avere imensă (destule moşii, cârciumi, prăvălii, toate adăugătoare de venituri financiare substanţiale).

b) Pare de necrezut situaţia în care Maria Minculeasa s-ar fi ”recăsătorit” cu stolnicul Nicolae Vergu în anul 1779, întrucât cunoaştem destul de bine că ea a înălţat Biserica ”Gârlaşi” împreună cu soţul său, Mihai Mincu, în 1780.

c) Maria Minculeasa nu-şi putea întocmi ”diata” în anul 1794, deoarece datele istorice cunoscute confirmă trecerea sa la ”cele veşnice” la 1 iulie 1792, neputând să-şi vadă visul împlinit – inaugurarea la 1 august acelaşi an a spitalului ctitorit de ea cu al său soţ Mihai Mincu ”medelnicer” şi apoi ”paharnic”.

Mihai Mincu a murit după 1780, dar oricum mult mai înaintea Minculesei (se pare în jurul ­anu­lui 1785), după cum am mai amintit anterior.

Ceea ce considerăm a fi mai greu de aflat, dar destul de important pentru noi, este faptul că nu cunoaştem, mai precis nu avem niciun fel de date despre domiciliul familiei Mincu, deoarece varianta, prin care s-a crezut mult timp, că ar fi fost locuinţa din strada Războieni nr 8, din urbea noastră, este infirmată totalmente.

Cert este că nici rămăşiţele lor pământeşti, din criptele propriei lor ctitorii, nu se ştie când şi unde au fost mutate. Un lucru este cert: în timpul vieţii lor  (mai ales Minculeasa) prin actele lor de binefacere, s-au dovedit a fi ”mari filantropi ai lumii buzoiene de altădată”.

O altă concluzie (de fapt s-a mai amintit) este: cunoscuta casă ”Vergu-Mănăilă” continuă să aparţină familiei, într-o spirală a moştenitorilor şi căsătoriilor succesive, astfel că la începutul se­colului XX, era proprietatea lui Ion Mănăilă, ultimul moştenitor cunoscut. El a fost militar de carieră şi a căzut eroic în timpul luptelor de apărare a Bucureştilor, în desfăşurarea primului război mondial. Post-mortem a fost avansat la gradul de colonel, iar în amin­tirea sa cunoscuta stradă buzoiană”Războieni”, i-a purtat numele, o oarecare perioadă de timp.

În lămurirea acestei situaţii, uneori confuză, alteori neadevărată, dar împletită din când în când şi cu date reale, putem apela la una din lucrările cunoscutului istoric buzoian Dimitrie Ionescu, din datele căreia vom afla adevărul mult căutat.

Acest adevăr este că, în întreaga conjunctură, Maria Minculeasa se confundă cu verişoara sa Maria Verguleasa (ambele fiind cunoscute înaintea căsătoriei cu numele de Mănăilescu), deoarece tatăl Mariei Verguleasa, Barbu – Şerban  Mănăilescu, era fratele lui Ştefan Mănăilă (tatăl Minculesei).

Observăm destul de clar că toată situaţia descrisă pe seama Mariei Minculeasa i se potriveşte parcă mult mai bine (”chiar de minune”), verişoarei sale Maria Verguleasa, cea fiind pe drept persoana reală, adevărată în conjunctura ”Vergu-Mănăilă”.

Ca element secundar al acestei situaţii mai aflăm că în baza coroborării informaţiilor din sursele cercetate, în jurul anului 1750, pe moşia Gârlaşi s-a construit un conac destul de mare, de către strămoşii Mariei Minculeasa. Se pare că este de necrezut faptul ca atare, deoarece avem prea multe date care confirmă că acest conac a fost construit în anul menţionat, de nimeni altul decât Scarlat Hrisoscoleu – Mateescu (Buzoianul), cumnatul Minculesei şi nicidecum de ”strămoşii acesteia”. Concretizarea relaţiei ”cumnat – cumnată” dintre Scarlat Hrisoscoleu – Mateescu şi Maria Minculeasa este vădită şi prin pictura aflată la Mănăstirea Răteşti (Buzău) pe care o reparase el, sau biserica din Măteşti (Buzău) pe care sigur o ctitorise, pictură ce reprezintă întreaga sa familie (el, soţia sa Rada, şi cei şase copii ai dumnealor). Oricum această pictură se pare că nu mai este prezentă în zilele noastre.

O situaţie confuză, total lipsită de orice adevăr, o găsim în lucrarea ”Palate-vile-conace boiereş­ti-case celebre-case ţărăneşti”, în care autorul precizează că: ”Scarlat Hrisoscoleu – Mateescu (Buzoianul) s-a căsătorit cu văduva lui Ştefan Mănăilă – <căpitan>.

Considerăm total neadevărată afirmaţia sa din două motive:

a) Nu putea fi vorba de ”văduva lui Ştefan Mănăilă căpitan”, întrucât mult prea multe date pot confirma că acesta a rămas văduv, prin moartea soţiei sale, Sanda şi nu invers (adică soţia acestuia).

b) Mai cunoaştem, destul de bine, că Scarlat Hrisoscoleu-Mateescu (Buzoianul), a fost căsătorit cu Rada, cea de a doua fiică a lui Ştefan Mănăilă (socrul Hrisos­coleului). Oricum mai sunt alte şi alte lucrări, care nu ştiu că acest conac a fost ridicat pe la mijlocul secolului al XVIII-lea de către strămoşii Minculesei, dovedindu-se apoi a fi total neadevărat, deoarece Hrisoscoleii (proprietarii conacului) nu erau nici pe departe ”strămoşii acesteia”.

Există şi o publicaţie izbăvitoare de adevăr cu conţinut istoric, care arată destul de clar, că acest conac al ”Hrisoscoleilor” a fost zi­dit pe la 1750 de cel menţionat anterior şi nu de strămoşii Minculesei.

Printre proprietarii acestui conac se numără şi ”ispravnicul” Grigorie (fiul lui Scarlat Hrisoscoleu), ultimul deţinător fiind C. N. Caloinescu.

Se mai ştie că prin anul 1877, conacul era cunoscut drept ”Casele Ghermănoaiei”, funcţionând ca spital de campanie pentru ostaşii răniţi în Războiul de Independenţă a României.

Revenind la ”oile noastre”, amintim cititorilor că una din lucrările marelui istoric buzoian Dimitrie Ionescu, conţine o multitudine de argumente, de date, în sprijinul demonstrării faptului că ”eroina” temei noastre, Maria Minculeasa, nu este implicată cu nimic în cazul cunoscutei case şi familii ”Vergu-Mă­năilă”.

Considerăm că este bine să se analizeze de către cei în măsură, aşa cum se cuvine, şi mai în profunzime, toate datele prezentate în sprijinul găsirii adevărului, a stabilirii realităţii obiective a istoriei.