Cultură

Lansare de carte la Colegiul Hasdeu / Bianca Duțoiu – ,,Pământul nu crește” sau preschimbarea oamenilor în licurici vișinii

Vineri, 11 octombrie 2019, în amfiteatrul Colegiului Național „B.P. Hasdeu”, are loc lansarea a primului volum de poezie semnat de eleva din clasa a XII-a, profil științe sociale, Bianca Andreea Duțoiu. Volumul se intitulează „Pământul nu crește” și a apărut în august 2019, la Editura Editgraph Buzău, încununând o perioadă a căutărilor de sine, fertile și altfel imperceptibile. Apariția sa nu este deloc surprinzătoare pentru cine o cunoaște. Ea urmează implicării în activități de creație foarte variate, pe toată perioada adolescenței sale. Bianca a participat constant la întâlnirile cenaclului literar al colegiului, sub coordonarea doamnei prof. Iulia Lazăr, la concursurile de creație („Tinere condeie”, București; „Alexandriana”, Bacău; „Recuperarea clasicilor”, Buzău), la care a luat diferite premii. Cel mai important a fost obținut în cadrul concursului național de creație „Tinere condeie”, în 2018, când a ocupat locul al II-lea la nivel județean, locul I, la nivel național și Marele Premiu, în tabăra de creație a concursului, desfășurată la Muncel Iași. De asemenea, s-a afirmat la olimpiada de limba și lite­ratura română în plan județean având o participare la etapa națională a Olimpiadei de Lectură ca Abilitate de Viață, în anul școlar 2017-2018.

Așadar, după acest traseu emblematic, Bianca Andreea Duțoiu are curajul să ne ofere propria lecție despre poezie, cu mijloacele vârstei și ale talentului său incontestabil, dar și cu modestia celui care știe că drumul e abia la început. Decizia unui debut stă sub semnul urgenței de a prinde în straturile paginii momentul volatil al unei deveniri. Al urgenței unui proces de cristalizare și de limpezire a imaginii. Volumul înglobează nenumărate oglindiri ale acestui sine „preschimbător”: așa cum sunt ,,oamenii- îngeri” care se transformă în „licurici vișinii”, dovezi ale unei metamorfoze spirituale impalpabile.

Subscrise acestei reconfigurări de sine sunt două motive recurente în volum, prin care se creează tranziția de la copilărie la adolescență: „păpușa” și „fisura”. În „Sentimentele Soarelui”, „păpușile pline acum de praf de amintire” permit ocurența lumii edenice într-un cadru al fixării urmelor atât de fluide ale vieții: „Soarele s-a sfiit și și-a ascuns viața în/ umbra lui Sa­turn”. Pierderea inocenței este resimțită ca alteraritate: „Noaptea trecută,/ ora mi-a clipit./ Urma să vină Moș Crăcium./ Am uitat că nu mai cred în el/ și am reușit să primesc,/ din nou,/ speranțe deșarte,/ o cutie de iluzii și o păpușă stricată.” („Moș Crăciun”).

Prin, „fisuri de Mine”, imaginea propriei vieți este reconstituită din „cioburi”, reordonate într-un caleidoscop existențial în care nașterea secundă vrea să repete esențial prima naștere: „în vitraliile din spatele canapelei/ mă vedeam și-mi zâmbeam”, „în vitraliile din fața camerei/ ezitam”, „în vitraliile din dosul ochilor păpușii de/ porțelan/ m-am născut pentru a doua oară”,fiindcă/ prima dată mă născusun în privirea ta” („Cioburi de vitralii”). Eul poetic se caută necontenit în proiecțiile spectaculare ale lumii: „m-am văzut în colț de stradă”, „într-o vitrină cu decomțiuni de/ Anul Nou”, „în copiii din fața magazinului/ de jucării”, însă fundamentală este întâlnirea modelatoare cu celălalt: „dar nu am mai apucat să mă văd/ în ochii tăi.” („Vedenii”).

„Păpușa” stricată sau „păpușa de porțelan“ fisurată este expresia unei imagini despre sine înstrăinate, inadecvate actualei senzații acute de trecere ca pierdere, din tocmai aceste crăpături, fisurări, spargeri țâșnind seva unei noi existențe: „Ne creștem pe noi printre/ trunchiuri de colb,/ în cioburi de visuri și praf/ pe genele noastre./ Vederea întreruptă cutremură trăirea și,/ în fisurile rămase,/ viața crăpată se naște.” („Made in Universe”). Pojghița de plastic a vieții crapă și face loc, cu timiditate, unei noi identități, stârnește amintirea unor senzații puternice de care eul poetic are atâta nevoie „în monotonia vieții cu globuri de/ cristal” („În lacrimă”): „Astăzi, am mirosit Floarea-de-Plastic/ așezată pe marginea ferestrei./ Mi-a plăcut./ Am simțit dulce și amar și parfum de trandafir sălbatic…/ Apoi,/ mi-ai spus că floarea era fisurată și că.…/ ai aruncat-o undeva departe ca să nu mă rănesc./ Dar, pesemne că,/ tu nu ai știut…./ Eu trăiam doar din fisura Florii-de-Plastic…” („Floare-de- Plastic”). În versuri precum „bântuirea copilăriei/ pe când credeam că verde-i verde/ și/ roșu-i roșu;/ pe când oglinda mă reflecta/ doar pe mine” („În amurg de inactivitate”), se observă că nostalgia rămâne, dublată de salvatoare credință a unei iminente renașteri din sine și pentru sine: „mă fac scrum de Pasăre Phoenix.”. Se instaurează treptat nevoia de a face absolut firească acceptarea unor adevăruri, pe cât de grave inițial, pe atât de evidente: „Trăiam ca o epavă ce aleargă după tinerețea sa,/ fără a-mi da seama că eram o floare abia crescută…” („O zi”).

Ca mulți alții înaintea sa, Bianca se înscrie în categoria celor care își analizează resursele unei alchimii personale, din care, posibil, se va naște o vibrație lirică puternică, ancorată într-o nouă lume total neconvențională, dusă dincolo de cadrul gratuit al unui simplu experiment: „La ora de literatură abstractă,/ am învățat ce este Metamorfozarea/ de tip superior,/ adică acea formă de metamorfozare/ care se manifestă la oamenii preschimbători/ din îngeri în licurici vișinii- candelabre ale/ întunericului în ochi.” („Experiment”).

În termeni personali, Bianca definește sufletul ca fiind „singurul adevărat în noi”. Plin de vibrații, el este activat de „stări” și iese la lumină în ceea ce se vrea a fi volumul de fața, dovadă palpabilă a vieții sufletești: „reprezentare ­gra­fică a unor fluctuații interioare”.

Prof. Gabriela Șerbu
Colegiul Național ,,B.P. Hasdeu”

Articole similare

Adblock Detected

Please consider supporting us by disabling your ad blocker