Roxelana RADU
Umblă vorba prin târg că ne-a trecut glonțul pe la ureche acu’, de când cu alegerile astea, în care au încercat să se amestece și alții. Și că am scăpat ca prin urechile acului. Eu cred că ne-a trecut nu glonțul, ci secera și ciocanul prin fața ochilor. Și că nici vorbă să fi scăpat. E ca păpușa aceea, o știți, nu-i așa? Matrioșka îi zice (ca să vezi ce coincidență! tot de la răsărit vine, ca și ustensilele de care tocmai aminteam mai sus). Când crezi că în sfârșit le-ai desfăcut pe toate și a rămas una singură, te trezești că mai are vreo câteva înăuntrul ei.
De-aia zic că e bine să fim în continuare cu ochii în patru, pe principiul că paza bună trece primejdia rea. Aici intervine o problemă, totuși, și anume aceea că „bun” și „rău” devin niște noțiuni greu de descifrat și ușor de confundat. Au unii grijă ca deosebirea dintre bine și rău să fie tot mai greu de făcut. Pesemne s-o fi auzit și în Est de Hannah Arendt, că altfel nu se explică. „Scopul minciunii constante nu este de a face oamenii să creadă în minciună, ci de a se asigura că nimeni nu mai crede în nimic. Un popor care nu mai poate distinge între adevăr și minciună, nu poate distinge între bine și rău. Iar un astfel de popor, lipsit de puterea de a gândi și de a judeca este complet supus, fără să știe și fără să vrea, domniei minciunii. Cu astfel de oameni poți face ce vrei”, zice Arendt, istoric cu o autoritate absolută în privința pericolelor dezinformării pentru societate. Cât de simplu devine totul, nu-i așa? Nu trebuie decât să împrăștii știri false. Oamenii sunt avizi de scandal, bombe de presă, cancanuri, mascaradă, breaking news, de fake news ori de false news.
Vă întrebați ce face diferența între fake news și false news? Intenția de a dezinforma. S-au câștigat războaie cu dezinformarea și manipularea, așa că n-avem a ne mira de ce vedem în jurul nostru, din noiembrie trecut și până în prezent. Crezusem că am văzut tot ce se putea vedea, după aer, apă și tuneluri din munții Bucegi, resuscitări legionaroide și nostalgii comunistoide. Da’ de unde! Am stat cu sufletul la gură, neștiind ce-o să se facă unii cu noi după alegeri, pregătiți să ne facem bagajele că vine nu-știu-ce peste noi și trebuie să „fugem” din țară. N-a fost să fie, a fost doar o harneală – vorba lui Micuțu în podcast-ul de pomină -, iar noi am scăpat de data asta. It’s gone, ca să citez din clasicii schingiuitori ai limbii române!
A rămas în urmă o țară cu oameni bolnavi de ură. Ură împotriva „sistemului”, ură împotriva concetățenilor, ură împotriva autorităților. Românii care i-au împroșcat cu invective pe români sunt tot acolo, în mediile în care continuă să verse cu asiduitate lături și noroi împotriva tuturor. Nu e greu să-ți dai seama de asta, e suficient să te uiți în rețelele sociale și-i vei vedea scuipând în obrazul oricui nu le împărtășește dorul de pământul plat, protocronism și alte elucubrații ale Maglavitului ieșit din tenebrele istoriei (nu, nu este o greșeală, am scris intenționat cu literă mică).
Că alegerile au împărțit țara în două, vedem bine. Că românii sunt mai dezbinați ca oricând, de asemenea vedem bine. De necrezut însă, câtă nostalgie a vremurilor în care democrația era un vis interzis, la care nu puteam îndrăzni nici măcar să gândim! De necrezut câți români duc dorul „epocii de aur”. Câte pledoarii în rețelele sociale pentru economia înfloritoare a acelor vremuri, ce admirație nedisimulată pentru patriotismul conducătorilor de atunci, care-și iubeau țara cu adevărat, nu ca „ăștia” de acum. De necrezut că, după 35 de ani de la revoluția din decembrie ’89, unii duc dorul totalitarismului, uitând cât de greu a fost să trecem de la dictatură la democrație, și cât de ușor se poate ajunge din democrație în dictatură. Am văzut din noiembrie și până astăzi oameni despre care crezusem că știu câte ceva, și s-a dovedit că nu știam mai nimic. Oameni deveniți în așa hal sclavi ai dezinformării din rețelele sociale, încât poți să te joci cu mintea lor cum vrei. Nu trebuie decât să prezinți o așa- zisă știre, că vor înghiți pe nemestecate totul. Nu văd decât ce vor să vadă, nu cred decât ce vor să creadă.
Se vântură în ultimele zile ideea războiului care, chipurile, vine peste noi, adus bineînțeles de „ăștia” de la putere și de Europa. Se mediatizează imagini cu mașini militare care de fapt se află în aplicații și exerciții militare, dar sunt prezentate ca știri despre un război iminent. Se vehiculează fake-uri și tik tok-uri cu așa-zise încorporări – date ca sigure. Autoritățile de resort dau dezmințire, avertizează că sunt fake news, liniștesc populația, dar degeaba, populația vrea să fie neliniștită, vrea să se adeverească prezicerile sale calchiate pe cele ale stăpânului inelelor descins sinistru dintr-un Mordor în variantă dâmbovițeană. Să se vadă că ei au avut dreptate, cu alte cuvinte. Curios „patriotismul” ăsta, al celor care ar vrea să vadă țara la pământ, numai pentru a demonstra că ei sunt de partea bună a baricadei.
Meanwhile, mai marii noștri încearcă să pună țara înapoi pe linie, pe linia europeană și transatlantică firește, la ea mă refer. Că o cam luase pe alături, gata-gata să deraieze spre Est, înspre o perestroikă sui generis (cum ziceau cei de la Phoenix, în umbra marelui URS!).
Așa stând lucrurile, se încearcă un reset, se tot vorbește despre reconciliere, despre faptul că românii ar trebui să lase divergențele și diferendele la o parte, și să fie ca înainte (înainte de alegeri, firește, la ele mă refer). Numai că pentru asta ar trebui trecute cu vederea valorile personale și făcute compromisuri morale. Pentru că indiferent cât vor fi fost unii considerați paraziți ori autiști, votul este despre valori și identitate. Și aici se ajunge la întrebarea dacă poate exista reconciliere cu cei care au alte valori de bază diferite (susținători ai urii, ai intoleranței, ai ignoranței, nostalgici ai epocii ceaușiste și ai sferei de influență ruse, anti-europeni, conspiraționiști, homofobi). Și să ne întrebăm către ce fel de societate ne vom îndrepta în condițiile acestea, în care s-a produs o scindare nemaiîntâlnită a valorilor.
Spunea cineva deunăzi că nu ia în calcul comunicatele autorităților care demontează știrile false și prezintă adevărul. Comunicate care reprezintă poziția oficială a respectivelor autorități/instituții. Argumentul era acela că dând aceste comunicate, autoritățile nu fac altceva decât să se dezvinovățească. Iată, așadar, că percepția publică este aceea a prezumției de vinovăție, atunci când e vorba de autorități. Asta mi-a confirmat o dată în plus criza de încredere a cetățenilor în stat și instituțiile lui. Sau lipsa de credibilitate a statului și a instituțiilor lui, îi puteți zice cum vreți. Cert este că decredibilizarea a ajuns la cote maxime în ultimii ani. Și că dacă lucrurile stau așa și cetățeanul nu mai are încredere în stat, asta se datorează într-o foarte mare măsură statului, care a muncit asiduu la
a-și crea această imagine. N-o să amintesc aici problemele veșnic nerezolvate cu care venim din urmă, fiindcă nu aceasta e tema rândurilor de față. Însă rămâne un mare adevăr acela că lipsa de încredere este o problemă a cărei rezolvare devine o prioritate pentru anii care vin. O obligație mai ales a autorităților, dar în egală măsură a cetățenilor.
