Dacă o navă extraterestră ar fi survolat România, undeva pe la mijlocul anilor ’80, alienii ăia aflați în excursie ar fi crezut, probabil, că planeta este populată în exclusivitate de copii. Pentru că părinții erau, bineînțeles, la serviciu, nu existau telefoane mobile și nici bone, premise cum nu se poate mai nimerite pentru pici de a-și petrece toată ziulica p-afară. Cu cheia atârnată la gât, de un șnur, în parc, pe terenurile din curțile școlilor, sau pur și simplu aiurea prin cartiere, copiii nu schimbau mesaje pe WhatsApp, nici nu butonau smartphonurile sau consolele.
În schimb, se jucau la greu, iar cele mai populare „activități ludico-educative” ar părea, în ziua de azi, desuete, dacă nu chiar barbare. N-aș putea să-mi închipui o mamă privind în ziua de azi cum băiatul ei e angrenat într-un meci de „Lapte-gros”, fără să intervină panicată, strigând din toți rărunchii: „Vă rupeți șalele, mamă!”. Pentru că singura regulă era să reușești să îi ții în spate pe cei care săreau.
Mai era și „Bâza”, ocazia perfectă de a te răzbuna pe unul pe care aveai boală. Jucătorul se întorcea cu spatele, ținând palma, pentru a fi lovită. Evident, tu dădeai fără milă, cam ca Prodanca în Dan Alexa, cu talpa încălțării sau cu ce aveai la îndemână. Ghinionul intervenea când respectivul ghicea cine l-a altoit, pentru că deveneai, automat, următoarea victimă.
„Pititea”, sau „De-a v-ați ascunselea” era printre preferatele tuturor. Poate și pentru că jocul permitea participarea fetelor. În timp ce cutare „punea ochii”, tu puteai să încaleci frumos bicicleta și să dai o tură până în Crâng, sau pe unde mai aveai chef, jucându-te cu răbdarea celui care era însărcinat să te găsească, dar și cu a celorlaltor participanți la joc. Jocul putea să dureze până târziu în noapte, nimeni nu se culca devreme vara. Chiar dacă nu era nimic la televizor.
Mult mai târziu, am aflat despre sketch-ul din Monty Python, în care Don Roberts din Leicestershire și Francisco Huaron din Paraguay terminau la egalitate finala probei olimpice de „De-a v-ați ascunselea”, cu un timp de 11 ani, 2 luni, 26 de zile, 9 ore, 3 minute și 27 de secunde.
Regele jocurilor însă era, fără doar și poate, fotbalul. Indiferent de căldura de afară, terenurile școlilor erau mereu populate. Parcările, de asemenea. Pentru că mașini erau puține. La fel de puțini erau cei care se visau Sherlock Holmes, Edmont Dantes, sau Ursu din Cireșarii. Pentru că, din câte-mi amintesc eu, Sherlock ăsta n-a jucat cine știe ce fotbal la viața lui, Edmond aproape sigur n-ar fi avut loc în nicio echipă, iar pe Ursu nu l-am citit să sufle vreo vorbă despre jocul cu balonul rotund. El era cu boxu’. În schimb, aproape toți băieții care au prins ceva din era antedecembristă și-au desenat cu cretă pe tricou, măcar o dată, numărul jucătorului idol, fie că era Hagi, Cămătaru, Balaci sau Lăcătuș. Cele mai multe legende ale fotbalului s-au născut, nu se putea altfel, pe maidan, iar maidane erau, Slavă Domnului, cu duiumul.
„Bările” porților puteau fi marcate de bolovani, papuci, sau teniși. Se juca des și în picioarele goale, mai ales când încălțările erau noi. Doar nu voiai să strici bunătate de Drăgășani, Training sau Romika! Era mai greu să dai cu șpițul, în rest OK. Orgoliile erau nemăsurate, ăia mai mari se luau la bătaie aproape după fiecare meci, apoi cei care pierdeau plăteau sucul sau, după caz, berea. Era travaliu să joci pe terenurile de bitum, pământ, sau printre mașini, era u-mi-lin-ță curată să stai pe bară și să te uiți. Pentru că nu erai ales în echipă decât dacă aveai talent. Curat meritocrație! Bine, dacă aveai „minge de 300”, jucai. Posesia unei astfel de bijuterii îți asigura titularizarea de fiecare dată.
Azi, copiii preferă FIFA, la adăpostul aerului condiționat. Ăia cărora le mai pasă cât de cât de jocul adevărat sunt duși direct la teren, în gipane, de părinți. Pe unii dintre ei îi calcă mingea pe picior, alții exersează mai degrabă scuipatul printre dinți în detrimentul stopului pe piept. Iar noi ăștia mai bătrâni începem să ne dăm seama că poate, cum-necum, există și copilărie fără fotbal.
P.S.: Uneori, vara, atunci când închid ochii înainte de culcare încă mă mai văd, scăpând singur-singurel spre Dacia roșie a lui Tase, doar ca să trag puțin, milimetric chiar, peste.
