Interviuri neconvenționale | Jurnalistul Petre Titi: Am fumat țigările noastre, nu pipa păcii cu șmecherii deveniți milionari

Roxelana RADU

Nu demult mă bătuse gândul să adun între copertele unei cărți interviuri cu jurnaliști emblematici ai Buzăului, ca o „reparație” dacă-mi este îngăduit să-i spun așa, pentru acești profesioniști ai presei scrise și audiovizuale pe care nu-i întreabă nimeni, niciodată, cine sunt dincolo de „sticlă” sau de pagina de ziar. Sigur că lucrurile nu ies totdeauna cum vrem noi, cum la fel de sigur este și faptul că nici profesioniștii nu se vor dezminți vreodată și vor face cinste breslei totdeauna. Unul dintre jurnaliștii cu vechime într-ale profesiei a răspuns pe dată invitației mele, cu seriozitatea și rigoarea care l-au consacrat în breaslă. Un om care se descrie pe sine ca fiind echilibrat, care apreciază munca și detestă ipocrizia, care consideră că cea mai mare realizare personală este faptul că a rezistat până acum. Un om care și-ar schimba vârsta dacă ar putea, un pasionat de Dickens, Kipling și Rebreanu, un om ai cărui eroi din literatură sunt Pip (Marile speranțe), Mowgli și Ion.

Petre Titi, căci despre el este vorba, a trecut prin tot ce s-a numit presă scrisă și audiovizuală locală, ba chiar și în cea națională, de la OPINIA, Viața Buzăului, Expresul buzoian, Șansa buzoiană, CAMPUS TV, Focus FM ș.a., până la radio BBC România (corespondent județul Buzău) și presa centrală (Ziua, Evenimentul Zilei, Gardianul – redactor, reporter). Îi place pescuitul și citește Coșbuc, Topârceanu, Eminescu, Bacovia. Și face tot presă și astăzi fiindcă, nu-i așa, prima dragoste nu se uită niciodată. Și a avut amabilitatea să-mi răspundă la câteva întrebări.

Reporter: Este profesia de jurnalist una specială, care necesită anumite calități și dacă da, de ce?

Petre Titi: Meseria de ziarist – jurnalist este cu totul și cu totul specială. Vizavi de meseria în sine și de definirea meseriei se poate scrie o tetralogie. Și asta deoarece multiplicarea pleacă de la simpla definire a profesiei. În COR (clasificarea ocupațiilor din România), la litera J există meseria de jurnalist, iar la litera „Z”, sub cod 2642, se nominalizează meseria de ziarist. Ambele au aceeași definire: „Jurnaliștii se ocupă cu cercetarea, investigarea, interpretarea și comunicarea știrilor și informațiilor publice prin intermediul ziarelor, televiziunii, radioului și altor mijloace media”. Privind ca simpli spectatori peste partea codificată a meseriei noastre ajungem la concluzia că din start are dublă semnificație și aceeași definire. Este ca întrebarea aia: „Bă, ești prost sau ești prost?”.

Lăsând speculațiile în grija altora, este clar ca ziaristul jurnalist este singurul meseriaș de pe lumea asta care se află într-un dialog continuu cu toate comunitățile, cu toți oamenii, cu toate categoriile sociale, cu genii, cu scursuri sociale, mai pe scurt cu întreg spectrul omenesc de pe planeta noastră. El, ziaristul jurnalist, este cel care preia mesajele, le șlefuiește și le transmite mai departe spre cunoaștere celor cu nevoi cognitive. Pentru că, în fond și pe scurt, meseria noastră este cea de a culege informația, de a o introduce în strungul meseriei și apoi să o dăm lumii.

Jurnalistul este cel care trebuie să obțină informația. Cum? Nu prea interesează! Nimeni nu-i ridică statuie, nimeni nu-i dă medalii, nimeni nu-l premiază. Ba, abia dacă primește amărâtul ăla de salariu. În schimb, el, ziaristul, jurnalistul cum o fi el denumit, trebuie să lupte pentru un țel și anume cel de a informa corect și obiectiv.

Cât despre calități… sunt câteva ce trebuie repectate cu sfințenie: să știe să lucreze în echipă fără „transpirație”; să respecte codul deontologic al meseriei; să știe că cercul de prieteni se reduce spre limita minimă; să știe să facă față tentațiilor; să fie obiectiv, fiindcă orice abatere nu duce decât la o societate bolnavă; să știe să facă față impunerilor din toate direcțiile… să știe că cel pe care astăzi îl perii și-l pupi, mâine îți retează picioarele și nu te mai cunoaște, iar dacă nu ești ferm, cu picioarele pe pământ, atunci ajungi un simplu lingușitor de informații trunchiate.

Rep: Care sunt provocările profesiei de jurnalist, din perspectiva experienței proprii?

T.: Meseria de ziarist jurnalist se încadrează în lista scurtă a meseriilor fără de program, în sensul că ești „în priză” 24 de ore din 24. În tot acest timp ești pus în fața unui șir de situații, fără limite la stânga sau la dreapta, cărora ești nevoit să le faci față, să cobori sau să urci la nivelul situației, să fii cât mai exact în expunere, să nu tragi concluzii…provocările vin continuu, iar influențele sau neglijențele în documentare și transmitere pot avea consecințe cu urme adânci în toate sferele vieții sociale.

Rep: Sunteți unul dintre cei mai buni jurnalişti ai Buzăului, părerile sunt unanime în această privință.  Ați avut şansa de a scrie în presă fie înainte, fie după 1989, fie ambele. Ați fost martor la toate schimbările sociale. Cum a fost munca de gazetar și cum vedeți presa de astăzi?

P.T.: La începutul anului 1990, în tevatura necunoașterii și multitudinii de informații ce colcăiau prin toată România, am primit un telefon de la Mihai Bâzu, directorul ziarului „Viața Buzăului”. M-a invitat la dumnealui pentru o discuție. Nu-l cunoșteam, nu vorbisem niciodată cu dumnealui. Singurul ziarist din acea redacție cu care vorbisem de două-trei ori era regretatul Constantin Brăescu. Îi prezentasem patru materiale scurte, de fapt divers, din viața de atunci, fără vreo nuanță politică, toate publicate, două cu semnătura mea și două cu semnătura lui Costică Brăescu. Revenind la telefonul directorului Bâzu, am dat curs invitației, iar pe data de 1 februarie 1990 m-am prezentat la noul loc de muncă, redacția ziarului „Opinia publică”, primul număr. Am acceptat oferta, dar în același timp am renunțat la o funcție de director dintre cele două oferte pe care le aveam în a doua parte a lunii ianuarie 1990. În prima dimineață a lunii februarie, la ora 8.30, Nicolae Nicolae (singurul cu doctorat în ziaristică din redacție și unul dintre puținii din țară) secretarul de redacție, după ce am făcut cunoștință, m-a trimis în teren pentru testare. Împreună cu un coleg cu vechime în redacție, am mers la o manifestare în Piața Dacia, urmând ca la final să scriem separat câte o știre, iar cea mai bună să fie publicată. A doua zi, în numărul 2 din „Opinia publică”, a apărut știrea ce purta semnătura mea. A urmat o perioadă de o lună în care ziua eram reporter-redactor, apoi seară de seară făceam corectură alături de Dumitru Dănăilă. După ce s-a scurs perioada de acomodare și introducere în tainele producției jurnalistice, atât eu, cât și întreaga redacție de atunci am pășit în era OPINIA. Era 1 martie 1990. La vremea respectivă împărțeam o cameră, la etajul doi, în partea de nord – est, din clădirea de pe Chiristigii, cu redactorul-șef Corneliu Ștefan. De la 1 martie 1990 cu toții am intrat într-un ritm de lucru infernal. Totul era autoimpus. Fiecare dintre noi am lucrat de la conceperea și elaborarea ziarului – asta însemnând conținut și grafică, până la difuzarea și pătrunderea informației către cititori. La vremea respectivă se vindeau zilnic în jur de 50.000 de exemplare de OPINIA. Tirajul, mult mai consistent decât vânzarea propriu-zisă, impunea seriozitate maximă, muncă multă de tot (se întâmpla să stai și 24 ore la serviciu), o echipă sudată și respect față de tot ce ne înconjura. Așa am ajuns la performanța de a așeza OPINIA în top zece din țară. Nu aveam afinități politice, nu ne „pupam” cu oamenii puși în fruntea instituțiilor statului, fumam țigările noastre și nu pipa păcii cu șmecherii deveniți deja milionari, nu plângeam după salarii la ușa directorului sau redactorului-șef. Noi munceam, alergam, scriam, iar colegii noștri de pe funcții aveau grijă să ne plătească obiectiv.

Acelea au fost vremurile când, în echipă, împreună cu colegii mei, am contribuit la întipărirea în mintea fiecărui român a termenului de presă independentă. O independență care, după anul 2000, s-a diminuat cu țârâita, gata să ajungă la dependență, în zilele noastre. În redacții au pătruns oameni cu alte viziuni, oameni ce nu au reușit să înțeleagă noțiunea de echipă, ci mai degrabă pe cea de gașcă, oameni cu pretenții nejustificate, oameni încuscriți cu politicul… și, din mai multe considerente, mă opresc aici. Noțiunea de lucru în echipă este pe cale de dispariție, un secret de redacție ține până pleci de lângă persoana cu care ai discutat, apoi curg mesajele de avertizare, stimă și respect. Au mai apărut și pseudojurnaliștii cu tupeu a căror menire este să atace la comandă, personaje josnice care trag înapoi adevărata breaslă a presei. Culmea este că există și aprecieri…

Rep: Căror oameni le datorați devenirea culturală, spirituală şi formarea ca om de presă?

P.T.: Formarea ca om de presă și-o face fiecare și cred că la un ziarist formarea nu se oprește niciodată. Meseria noastră trebuie să țină, cel puțin, pasul cu timpul, deși este indicat să fii cu cinci minute înainte. Altfel dispari sau ajungi pupător de frunte. Fiecare ziarist are propriul stil, inconfundabil. Astăzi, greșeala enormă care se face este cea de a copia stilul impus. Tot timpul am avut un crez al meu, de la care nu m-am abătut niciodată. Un crez ce poate fi apreciat ca similar cu codul deontologic al unui ziarist profesionist. Nu am avut un model anume, în schimb am apreciat tot ceea ce a meritat, inclusiv de la cei rău famați. Și asta pentru că fiecare individ, oricât de rău ar fi, are și ceva bun în el. Trebuie numai să știi să apreciezi.

Rep: Considerați că  profesioniștii scrisului din presa locală v-au influențat în vreun fel? 

P.T.: Am avut șansa să lucrez cu foarte mulți profesioniști. Direct sau indirect. Spun indirect pentru că mulți dintre ei se aflau în alte redacții. În ceea ce privește partea redacțională, eram într-o competiție continuă, competiție ce ținea de informație, documentare, redactare și expunere… Iar când ne întâlneam în afara cadrului redacțional dezbăteam prietenește toate subiectele, fără patimă, fără invidie, fără interese personale sau de grup. Așa s-au format adevărații profesioniști din presa noastră.

Rep: Mai aveți timp şi pentru poezie, publicistică, proză? Care sunt proiectele literare personale?

P.T.: Am timp doar pentru publicistică. Și acela este limitat, limitele fiind impuse de unele lucrări științifice cu termene bine stabilite. Pentru capitolul „proză” deocamdată am niște rețineri. După ce voi finaliza, cu ajutorul DOMNULUI care să dea minte DOMNILOR, un proiect legat de presă și pentru presă, atunci voi trece la proiectele literare.

Rep: Ca jurnalist, unde credeți că se termină profesia și unde începe omul?

P.T.: Spuneam că în meserie am aplicat un cod propriu, al muncii și al onoarei, al respectului, al obiectivității. Nici în viața de zi cu zi nu m-am abătut de la principiile enumerate. Așadar, greu de spus dacă există o barieră… mai ales că omul sfințește locul atât acasă, cât și la serviciu.

Rep: Care credeți că ar fi problemele alarmante ale jurnalismului românesc de astăzi, din perspectiva  fenomenelor „cancel culture” și „politically correctness”, care au ecouri și la noi?

P.T.: S-ar putea să greșesc, dar impresia mea este că trăim în țara „copy – paste”, ceea ce înseamnă că fenomenul nu mai este un ecou pentru noi, ci deja o  transpunere în realitate.

Rep: Putem vorbi de jurnalism în lipsa libertății de expresie?

P.T.: Libertatea de expresie există. Problema este că are un asociat: autocenzura. Este un fapt real și regretabil. Chiar dacă nimeni nu recunoaște.

Rep: Jurnaliști ai prezentului pe care îi apreciați?

P.T.: Buzăul nu a dus niciodată lipsă de jurnaliști de marcă, oameni care-și onorează profesia cu orice risc și încearcă să spună adevărul ascuns cel puțin printre rânduri. Ce-i drept, sunt tot mai puțini la număr, lucrează în redacții mult subdimensionate și au ajuns la limita puterilor. Spuneam că numeric sunt puțini, poate adunați ar fi cât degetele de la o mână. Respect față de ei, cu scuzele de rigoare că nu-i pot nominaliza.

Rep: Ce ați schimba în presa de astăzi, dacă ați putea?

P.T.: Momentan ? Nimic! Este  imposibil în situația actuală!