Iarnă, 2005, într-o vineri, pe vremea când ningea direct cu aisberguri printre blocuri şi cu patinoare pe străduţe.
Program obişnuit matinal de tânăr medic specialist chirurg din cartierul Militari: 5.30 – trezirea, 6.15 – lopată, 6.45 – dat jos geacă, cizme, mănuşi, fes, aşezat la volan, 6.46 – Dacia Supernova (ehehei…) suspendată ca un copil somnoros între două troiene de pe străduţă, nevoind nici înainte, nici înapoi, 6.50 – dat jos de la volan, pus geacă, cizme, mănuşi, fes şi la lopată din nou.
6.51 – un claxon prelung (nu, nu BMW! Era Audi), acompaniat cu un „băi ţărane, hai odată”, mă face să ridic fesul dintre mormanele albe. O geacă solidă de piele maro cu un trandafir verde pe reverul stâng mă îndeamnă de la volan să cresc ritmul. Ridic din umeri şi dau cum pot din braţe (aveam 70 de kile… o tempora…). Geaca nu se lasă şi îmi striga „băăăă, dacă n-ai cu ce, stai dreacu’ în casă şi nu mai încurca circulaţia”. Înviorat de îndemn (şi, la ora aceea, şi puţin orgolios) îi explic că sunt medic de gardă şi că nu am de ales, garda începe la 8.00. Inteligentă mişcare. „Şi ce bă, nu îţi mai ajunge şpaga? Că tot aia e şi dacă sunteţi în spitale şi dacă nu, că tot ne omorâţi”. Îmi dau seama de excesul de socializare, şi mă întorc cuminte la lopăţica mea, în infernul mobilizator al claxonului. Până la urmă, pe la 7.30, după 50 de lopeţi şi doi vecini binevoitori, Supernova țâşneşte pe bolta bulevardului Iuliu Maniu (mai încet, aşa, că e astru fără ABS). Preiau garda la 8.15 cu sufletul la gură şi cu o sprânceană încruntată de la şef.
Garda, ca garda. Nimic extraordinar, nimic eroic. Două apendicite acute (una cu peritonită generalizată), o ocluzie intestinală. Dimineaţa la 6.30, după trei ore de somn, îmi beau cafeaua contemplând de la geam weekendul care urmează şi antena Supernovei de sub noile mormane de zăpadă (ninsese seara, şi cu zăpadă, şi cu urgenţe). Telefon de la UPU: „Domnul doctor, ne pare rău ştim că la 8 ieşiţi din gardă, avem un bătrân cu o hernie strangulată de aseară, dar a venit abia acum…”.
O hernie strangulată, e, pe scurt, o ansă intestinală prinsă în capcana peretelui abdominal. Dacă nu o eliberezi rapid, în câteva ore intestinul moare… şi nu vă mai spun ce se mai poate întâmpla.
Îmi înghit frustrarea amintindu-mi de un banc (umorul e bun în multe dintre situaţiile astea), consult, internez şi operez pacientul împreună cu echipa de gardă. Pe la 10.00 ies din blocul operator privind circumspect soarele de pe cer şi puterea lui calorică (s-o mai fi topit oare… măcar până sub geamuri…)…
„Domnul doctor, mulţumesc că l-aţi operat pe tata! S-a apucat la 79 de ani aseară, să dea zăpada din curte şi i s-a strangulat hernia, în loc să stea dreacu în casă”.
Ultimele cuvinte din frază parcă le-am mai auzit în urmă cu 27 de ore şi patru operaţii. Ridic ochii şi dau de o geacă solidă de piele maro cu un trandafir verde pe reverul stâng…
„Zău, nu ştiu cum să vă mulţumesc!”.
O clipă (doar o clipă, jur… dar a fost!), drăcuşorul de pe umărul stâng mă îndeamnă să îi pun gecii solide o lopată în mână. Dar apoi tot micul diavol (şi nu îngerul de pe umărul drept de care tot vorbesc pacienţii, ăla dormea de mult) mă face să zâmbesc fără fes, mănuşi şi geacă şi să îi spun: „Nu aveţi de ce, mi-am făcut doar treaba; data viitoare, poate vă cere să îl ajutaţi”.
Şi plec în parcare la Supernova mea, trezind prin spital serioase semne de întrebare privind sănătatea mea mintală. „Săracu’ doctor, sâmbătă la ora 11.00 dădea la lopată în parcare şi râdea ca nebunu’…”. (Din volumul – sub tipar – „Măştile lui Hipocrate”, Ed Meteor Press, 2025)
Costin DUȚU este doctor în Științe Medicale, medic primar
de Chirurgie generală la Spitalul Militar Central (www.drcostindutu.ro)
