Alexandru PRIPON
O cântare ca o rugăciune și o speranță de viață fără sfârșit, cât o certitudine: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le”. În aceste clipe de sărbătoare întreaga noastră ființare își găsește un firesc, sincer acasă, dincolo de neînțelegerile cotidiene sau de grijile neîncetate. În acest acum suntem împreună, aici, cu un pas mai aproape de scopul existenței umane: împlinirea întru adevăr.
Adevărul constituie, până la urmă, conturul complex, imediat, al devenirii. Nici n-ar avea sens drumul mai departe, dacă punctul terminus ar fi ascuns într-un colț ferit, dubios, cum se întâmplă mai mereu cu destinațiile-rod al înșelăciunii. Sub Crucea Răstignirii este de neconceput minciuna. Întru lumina Învierii este imposibilă disimularea. Indiferent de modul prin care se ajunge la el, adevărul este cel care marchează, înnobilează și definește complet strădania umană, îmbrățișată binecuvântat în aceste zile, ale Sfintelor Paști.
Iubesc logica. Este, cred eu, singura modalitate eficientă, sinceră, de a dezvălui, pas cu pas, misterele și evidențele universale. De a pricepe, măcar puțin, pe înțelesul nostru, rostul, planul divin pentru lumea în care trăim, pentru scopul călătoriei prin timp, către plinirea veșniciei. În egală măsură, admir intuiția – cea simplă și corectă, bazată pe fapte, sărind, poate, etape ori premize, dar căutând și identificând concluzia coerentă, cu pasiunea scrutării adevărului, nu cu delăsarea îndeplinirii unui obiectiv rapid. Evidențiată fie de logică, fie de intuiție, perioada pascală reprezintă prilejul unei trăiri minunate, când privirile retrospective și scrutarea viitorului se împletesc într-un act de credință în care se oglindește întreaga noastră viață.
Unii afirmă că trăim vremuri bune, poate cele mai bune din istoria omenirii. Alții se plâng că trăim o succesiune de perioade nefaste, cu mici întreruperi, menite să inducă uitarea. Nu știu care o fi realitatea și nici nu contează, nu alcătuiesc o statistică ori un clasament. Important este că trăim cât putem de frumos, că izbutim să ducem mai departe moștenirea părinților și bunicilor, pe care să o lăsăm, ca ștafetă valoroasă, plină de sens, urmașilor noștri.
Noi suntem cei care mărturisim (și dăruim) adevărul, prin cuvinte și fapte, în această perioadă, închinată celei mai mari sărbători a creștinătății. Căci Mântuitorul nostru este „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6). Iar dincolo de războaie și suferințe, de probleme economice, sociale și de altă natură, totul se domolește, măcar amânând previzibile deznodăminte, la auzul unui salut cât o întreagă și complexă carte despre om și devenirea lui: Hristos a înviat!
Acestea fiind spuse, vă voi mărturisi că mă deranjează ocolirea adevărului, fie și prin procedee măiestrite. Consider adevărul cea mai simplă, cea mai înaltă formă de respect interuman, un mod de viață, nu o manifestare trecătoare. Este un pas decisiv către ceea ce ar trebui să fim, într-o lume cu orizonturi adesea neguroase și cărări uneori încețoșate. Iar aceste zile sunt minunat dedicate adevărului din noi. Deoarece nu am văzut până acum (sincer!) persoane care să disimuleze, coerent, așezate în fața Răstignirii și Învierii Domnului. Om avea noi multe neajunsuri, însă emoția și respectul față de credința noastră ori a altora ne-au caracterizat dintotdeauna, ca popor. Nu la nivel declarativ, ci la nivel de trăire personală sau măcar de atitudine solemnă, elegantă.
De aceea, românul a știut întotdeauna să întâmpine plăcut, festiv, atent marile sărbători creștine, chiar dacă le-a mai și îmbrăcat, câteodată, în hainele moderne ale momentului, croite pe alte meleaguri și ușor cam strâmte în zona înțelesurilor. Românul a serbat mereu, cu bucurie, praznicele moștenite din străbuni, chiar dacă unele sensuri s-au diluat, mai cu seamă în perioada comunistă. Și a știut românul ca, la ceas de fericită serbare, să-și amintească de cei dragi, plecați către Domnul, deoarece aceasta este frumusețea credinței noastre: împletirea generațiilor, regăsirea celor care au fost și a celor care sunt, prin rugăciune, ca o nădejde, ca un îndemn, ca o moștenire pentru cei care vor fi. Perioada pascală ne reunește întru adevăr și, în aceste clipe de sărbătoare, întreaga noastră ființare își găsește un firesc, sincer acasă, dincolo de neînțelegerile cotidiene sau de grijile neîncetate. În acest acum suntem împreună, aici, rostind o cântare ca o rugăciune și o speranță de viață fără sfârșit, cât o certitudine: „Hristos a înviat!”.
