Textul de mai jos este discursul pe care l-am susţinut la ceremonia de decernare a Premiilor Societăţii Timişoara – eveniment desfăşurat în 16 martie 2024, la Biblioteca Centrală-Universitară din Timişoara –, în cadrul căreia am primit premiul „Alexandra Indrieş” pe anul 2022, acordat pentru contribuţia avută, prin intermediul cuvântului scris, la dezvoltarea spiritului civic, la promovarea principiilor democraţiei şi ale statului de drept în România.
„Atrăgeam atenţia acum câteva luni asupra pericolului unei reapropieri de URSS-ul cu nume schimbat, falimentar, sărac, derutat, dar cu neostoite apetituri imperialiste (…) Se sugerează că benefică pentru ţară ar fi întoarcerea cu faţa spre Răsărit. Este evident că în ultima vreme nostalgicii restauraţiei, indiferent de sigla pe care o arborează, joacă – trişând – pe cartea antioccidentală, dând-o drept cartea naţională.
Să ne fi pierdut oare memoria? Sunt sigură că nu. A întoarce spatele Occidentului înseamnă a admite resuscitarea, mai devreme sau mai târziu, mai retuşat sau mai frust, a unui trecut care a adus numai oprimare şi dezonoare cetăţenilor şi numelui ţării. (…)
Antioccidentalismul este un antiromânism în primul rând pentru că invită la restaurarea unui trecut înjositor. Autarhia cu faţa spre Occident înseamnă tăcere, întuneric, mizerie sâcâitoare. Dar el este antiromânesc şi fiindcă desfide – a câta oară? – adevărul istoric, acela că suntem o naţiune latină europeană şi că, în afara a două interludii de nefericită orbecăire în sfera răsăriteană de influenţă, cea fanariotă şi cea comunistă, ne-am aflat în Europa Centrală”, scria Alexandra Indrieş în 1992, într-un articol intitulat „Antioccidentalismul, acum, este antiromânism”.
Textul Alexandrei Indrieş este actual. De fapt, din nou, actual pentru că, în ultimii 30 de ani, democraţia şi statul de drept – valori pe care le promova şi le apăra şi Alexandra Indrieş – au fost puse periodic la încercare în România, pericolul venind constant din zona dacă nu asumat pro-rusă, cel puţin vădit anti-occidentală. Ceea ce, de fapt, este acelaşi lucru.
Am întâlnit acest tip de discurs politic, această alunecare într-un virulent anti-occidentalism, pus sub umbrela patriotismului, a naţionalismului, nu doar la începutul anilor ’90. Am întâlnit-o şi în discursurile politice din anul 2000, când, la alegerile prezidenţiale, am avut de ales între antioccidentalul, temperat între timp de mersul înainte al istoriei, Ion Iliescu – ca rău mai mic – şi extremistul antioccidental virulent Corneliu Vadim Tudor – ca rău imens, insondabil.
Apoi am întâlnit-o în discursurile politicienilor USL din anul 2012, de la vara loviturii de stat – eşuată, din fericire – până spre finalul lui 2014, când alegerile au fost pierdute de Victor Ponta. În tot acest interval de timp, 2012-2014, voci ale noii puteri dădeau semne că intenţionează să devieze România de la linia strategică euro-atlantică spre est.
Apoi, după o perioadă scurtă de normalitate, discursul ultranaţionalist, suveranist, antioccidental a fost readus în atenţia publică în epoca Dragnea, sfârşită, cum ştim, după scrutinul europarlamentar anterior, în mai 2019, prin încarcerarea lui Liviu Dragnea, fostul lider PSD şi premier de facto al României.
O ameninţare similară există şi acum. 2024 va fi un test pentru democrație. Discursul antioccidental, ultranaţionalist, suveranist, eurofob – livrat publicului în numele unei false imparţialităţi jurnalistice sau al unei la fel de false neutralităţi în raport cu războiul din Ucraina – este extrem de virulent şi vine pe n canale de comunicare care sufocă cu preponderenţă mediul online. Pericolul, anul acesta, este însă mult mai mare faţă de ceea ce am trăit în perioadele pe care le-am amintit. Avem războaie (unul în imediata apropiere, în Ucraina, unul mai îndepărtat, în Israel, care se pot extinde şi a căror extindere chiar este încurajată de actori statali care luptă pe toate fronturile împotriva Occidentului şi a fundamentelor lumii libere, în încercarea de a schimba ordinea globală, de a reaşeza lumea pe alte temelii care nu au nimic de-a face cu democraţiile liberale). Avem o polarizare accentuată a societăţii. Avem o ascensiune în toată lumea democratică a extremismului. Şi avem un război hibrid dus de Rusia care le încurajează, săpând, prin dezinformare şi propagandă, la temelia democraţiilor occidentale.
Este un an în care ne aflăm mai aproape ca niciodată în ultimele trei decenii de o alunecare într-o formă sau alta de ne-democrație ce amenință să vină cu costuri imprevizibile, chiar ieșirea din UE, din NATO, decuplarea de axa euro-atlantică și reintrarea în zona de influență a Rusiei. Anul acesta, partidele extremiste, anti-occidentale, şi mă refer la AUR şi la SOS-ul Dianei Şoşoacă – unite prin aceleaşi fire ideologice ale căror rădăcini sunt în ultranaţionalismul fetid, funest, în antioccidentalismul visceral al PRM-ului lui Vadim Tudor –, ajutate de o propagandă rusă agresivă, ar putea ajunge şi în puterea executivă, nu doar în cea legislativă cum sunt acum, şi în Parlamentul European. Miza alegerilor din 2024 este, de fapt, păstrarea României pe o linie pro-occidentală. Deraierea ei de la aceasta va avea consecinţe dramatice incalculabile.
Sunt, de altfel, teme despre care am scris constant în ultimii ani. Mulţumesc Societăţii Timişoara pentru recunoaşterea acestei contribuţii, modeste, pe care mi-o aduc la promovarea principiilor democraţiei şi ale statului de drept, pentru apreciere şi pentru încredere.
Text publicat în „Puterea a cincea”
