Scriitoarea Passionaria Stoicescu a revenit în orașul adolescenței sale, la invitația directorului Bibliotecii Județene, Sorin Burlacu, de a se întâlni cu elevii participanți la „Bătălia cărților”, o competiție pe tărâmul literaturii române și franceze pe care instituția de cultură buzoiană o organizează de ani buni. A dat curs acestei invitații, pe de o parte din dorința de a se întâlni cu adolescenții dornici să descopere literatura cu pașii unui scriitor, iar pe de altă parte, pentru că în inima sa se află neșterse amintirile cenaclurilor din lăcașul de cultură buzoian la care a luat parte alături de colegii și totodată prietenii săi.
De la bun început, scriitoarea a povestit despre apartenența la cenaclul buzoian „Al. Sahia”, unde s-a bucurat de emulaţia existentă în grupul de „mari buzoieni” de care se simte și astăzi legată, chiar dacă unii nu mai există printre noi: Ion Caraion, Ion Gheorghe, Gheorghe Istrate, Florentin Popescu, Nicolae Cabel, Nicolae Peneş, Onu Gătej, Alexandru Oproescu, Bucur Chiriac, Aurelian Mareş etc. „Sunt încântată că mă reîntorc în Buzăul adolescenței mele. În Buzăul pentru care lăcașul bibliotecii a fost dintotdeauna un lăcaș sfânt, pentru mine ca cititor și ca participant la cenaclurile care s-au ținut pe rând în cadrul bibliotecii. Puține biblioteci fac lucrul acesta, iar, la un moment dat, personal, am fost președinta Cenaclului copiilor «Albatros», cenaclu care fusese prezidat înainte de Alexandru Mitru. La Biblioteca din Buzău am început de când am devenit eleva Școlii Pedagogice. Și asta a fost prin 1960. Din 1960 eu frecventez biblioteca. Am rămas prietenă cu ea, cu cărțile, cu bibliotecarii. Sunt și cetățean de onoare al Buzăului și am fost invitată la acțiuni onorante pentru cetățenii de onoare, în care m-am reîntâlnit cu câțiva dintre colegii care au frecventat cenaclul Bibliotecii «Vasile Voiculescu» și cu care am rămas prietenă și în ziua de astăzi. Unul dintre ei este poetul Nicolae Cabel, altul este Florentin Popescu, altul este regretatul Gheorghe Istrate – Dumnezeu să-l odihnească -, Marin Ifrim, Dumnezeu să-l odihnească…”, a împărtășit din starea sa de bine celor prezenți la evenimentul cultural și educațional, scriitoarea Passionaria Stoicescu.
76 de ani și tot atâtea cărți
Cei 76 de ani îi sărbătorește la întâlnirea cu cititorii în fața cărora vine de acum cu cele 76 de cărți ale sale. O adevărată sărbătoare literară a fost și întâlnirea cu adolescenții buzoieni, în fața cărora a venit cu câteva dintre cele mai noi cărți ale sale, două dintre ele chiar înainte de lansarea pe care urma să o realizeze la târgul de carte „Gaudeamus”. „Nu am venit doar cu amintirile legate de Buzău și de Bibliotecă, ci am început să ofer manuscrise, tablouri”, a mai mărturisit scriitoarea, care are o „întâlnire” cu un personaj special de fiecare dată când face popas la Biblioteca Județeană. Povestea acestui „personaj” a împărtășit-o cu iubitorii de carte și de lectură care au asistat la pledoaria sa pentru lectură, ca o pată de culoare în activitatea sa deosebit de bogată în domeniul literaturii naționale și internaționale.
„Un drac cu pană”, în colecția de cărți rare a Bibliotecii Județene
În Biblioteca Județeană, la fondul unde se păstrează cărțile mai rare se află și un exponat al Passionariei Stoicescu. Este vorba despre „un drac cu pană”, despre care scriitoarea a povestit cu mult umor cum l-a exorcizat din lăuntrul și tumultul ei „când tenebros, când foarte luminos”: „Un drac poet nu poate să fie decât un simbol al drăcoveniei care există în noi, pentru că fiecare avem câte un drăcușor. Avem și dumnezeire cei care scriu, dar nu se poate și fără celălalt. Ei, dracul acesta cu pană, neapărat cu pană, care să mă reprezinte pe mine ca scriitor, sunt mândră că se află aici. Și, de câte ori vin la bibliotecă – și pe vremea fostei conduceri și actualei conduceri -, spun: vă rog frumos, vreau să mă văd cu drăcușorul meu”, a mărturisit scriitoarea. Nu este vorba despre o scriere, ci despre o pictură, pentru că una dintre pasiunile scriitoarei Passionaria Stoicescu este și aceea de a picta. Și, explică pe îndelete cum și-a făcut apariția această întruchipare pe pânză în viața ei. „De ce l-am pictat? Pentru că, într-o bună zi, un autor de dicționare, un profesor universitar, a venit la noi acasă, fiind coleg cu soțul meu, și a zis: «Doamna Passionaria, să știți că lucrez la un dicționar de demonologie. Credeți în drac?» Și am spus: «Stați așa domnule profesor; ce întrebare caraghioasă este și asta? O femeie fără drac, nu are nici un Dumnezeu! Recunoașteți?» «Da. Cred că aici aveți dreptate. Dar, cum vi-l închipuiți?» Și atunci, la capitolul acesta, cum mi-l închipui, i-am spus: «Așteptați. Acesta nu este un lucru care să mi-l închipui în clipa asta». Am plecat la băi și acolo mă plictiseam de moarte și am găsit în cărțuliile bibliotecii de la Eforie o cărticică «Cum să pictăm pe sticlă». Și am zis: «stai puțin, că eu pe sticlă nu am pictat». Am venit acasă. Era vară, era cald, eram singură și am zis ce să pictez eu? Nici sticlă nu aveam (…) Dar ce să pictez? Și mi-a venit în minte profesorul și întrebarea lui. Și am zis: «Ia să încerc eu să-l pictez pe dânsul». Ce culoare avea dânsul? Roșu. De obicei dracul este negru. Dracul meu e roșu și sunt și alte interpretări. Într-una din cărțile mele, care se numește «Interogativul consecvent» am un poem care se numește «Fișa…» nu mai știu ce număr. O fișă în care povestesc această pățanie, această întâmplare, în care nici măcar cel care a făcut rama nu voia să îmi înrămeze tabloul. Mi-a spus: «Doamna Passionaria, v-am înrămat atâtea tablouri. Pe acesta cum vă veni să-l pictați? Ucigă-l Toaca!». «Dumneata înrămează-l și vedem noi!» De ce era roșu? Poemul se termină cu un vers. Am un fiu. Pentru că fiul meu era pe vremea aceea student la ruși. Ați înțeles de ce dracul era roșu…”, a povestit Passionaria.
Și ca să fie completă confesiunea, scriitoarea merge cu povestirea până într-acolo încât, ajunge și la explicația numelui său, care l-a intrigat pe academicianul Alexandru Graur. „Pe mine mă cheamă Passionaria. Este porecla luptătoarei comuniste Dolores Ibárruri, La Pasionaria. Mama mea a ținut să fiu eu ca luptătoarea comunistă care l-a învins pe Franco. Nici vorbă! O luptătoare, da, am fost și sunt, iar în această carte de proză care se numește «Puzzle», care înseamnă un fel de joc constituit din figuri care se leagă, figurile acelea sunt ale mele, iar jocul este cel al întâmplărilor din viața mea. Există o proză care se numește «Numele», în care eu spun clar ce-i cu numele meu. Mama, care a împărtășit ideile acelea, după doi ani de Partid Comunist a fost dată afară, iar eu am suferit pentru că mama mea avea un «dosar pătat» și oricât de mari mi-ar fi fost notele și oricât de prima, întâi aș fi fost, mi se spunea «nu are dosarul, să mai stea, să mai facă». De ce mă cheamă Passionaria? Ce înseamnă asta?, am fost întrebată inclusiv la examenul de lingvistică pe care l-am dat cu academicianul Alexandru Graur, care la ora aceia scria un dicționar de nume; m-a întrebat: «Ce este cu numele acesta și de ce vă iscăliți cu doi de S»? pentru că Pasionaria era cu unul singur. Și am spus: «Domnule profesor, nu trebuia să mă deosebesc măcar printr-un „s” în plus de acea PASIONARIE?» «Ba da. Dar atunci ce semnifică acești doi de S?». Și atunci am spus: «Pot să fiu sinceră?» «Vă rog, este în afara examenului. V-am dat 10, spuneți». «Suflet și suferință». Și am o altă carte care se numește «Reverberata», în care spun că, atunci când pui mai mult suflet, suferi mai mult. E normal să fie așa”, a povestit scriitoarea despre istoria numelui său.
Confesiunile presărate de scriitoare pe parcursul întâlnirii cu referire la volumele cărora le-a dat viață pe parcursul carierei sale, nu au fost deloc întâmplătoare. Passionaria a încercat, de fapt, ca vorbind despre carte, să creioneze și profilul scriitorului, pentru adolescenții din sală care aveau intenția poate mărturisită sau nu să capete curaj, să își încerce condeiul și de ce nu să publice propriile lor povești, de a izbuti acolo unde alții au dat greș.
„Sunt un credincios al cărții”
A debutat cu poezie, în Luceafărul (1964), înrâurită de poeţii buzoieni Ion Gheorghe şi Ion Caraion, iar debutul editorial a fost în 1971, cu literatură pentru copii „Lume mică, lume mare”, la editura Ion Creangă.
Poetă, prozatoare, scriitoare de literatură pentru copii, traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România din anul 1976, Secţia Poezie, Passionaria Stoicescu este licenţiată a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1965-1970) și a fost mai întâi învăţător (1964-1965), apoi profesor de limba română (1965-1966), instructor metodist la Casa de Cultură din Râmnicu Sărat (1966-1967), corector, apoi redactor la Editura Litera (1970-1984), lector de carte la Editura Ion Creangă (1984-1987), la Centrala Editorială (1987-1989) şi la Editura Minerva – Biblioteca pentru Toți (1989-1992), expert guvernamental în Guvernul României, Departamentul Informaţii (1992-1993), ziarist, redactor de rubrică la Mesagerul Economic și ziarul Camerei de Comerţ şi Industrie a României (1993-2003).
Acum, după cele 76 de cărți cărora „le-a dat viață”, își dorește să scrie și cartea din spatele cărților: „Eu doresc ca pe viitor să scriu cartea din spatele cărții, povestea din spatele poveștii. Sunt un credincios al cărții. După ce am părăsit învățământul, am fost doi ani la învățământul mic, învățător, una an profesor de limba română; am făcut Facultatea de Filologie și, având rezultate deosebite am fost oprită în sistemul editorial. Publicasem deja și o carte. Ce înseamnă redactor? Redactor înseamnă tot un învățător, dar un învățător de data asta de scriitori, pentru că și scriitorii trebuie dirijați și ghidați (…) Ion Caraion mi-a fost de mult folos, în afară de faptul că am învățat din poeziile și din proza lui. Ion Caraion stătea pe Bulevardul Republicii, la vremea la care l-am cunoscut eu, și era destul de însingurat. Mă invita din când în când la el acasă și îmi spunea: <Tu, care încă te miști în lumea literară, ce ți s-a mai întâmplat?> Îi povesteam. La un moment dat îmi spunea: <Gata! Du-te acasă și scrie!>. Majoritatea prozelor mele le-am scris sub îndemnul lui Ion Caraion. Un alt mare poet buzoian, care nici el nu mai este astăzi, Ion Gheorghe, care a fost elevul Școlii Pedagogice din Buzău, și care a avut același profesor de limba română pe care l-am avut și eu m-a ajutat în privința poeziilor. În ce sens? Pe vremea aceea, el era redactor la <Luceafărul>; eu îi trimiteam poezii și m-a ajutat să public în <Luceafărul>. Între noi a fost și om oarecare prietenie. Scrisorile mele cu el le-am predat Bibliotecii și există într-o minunată carte pentru care și acum îi mulțumesc domnului director și care se numește <Passionaria Stoicescu în analele Bibliotecii Județene Vasile Voiculescu>, unde biblioteca îmi trece toate cărțile, corespondența mea cu diverși scriitori printre care și corespondența cu Ion Gheorghe și niște fotografii cu mine tânără, bătrână, la cenaclu, la întâlniri, la bibliotecă și unele din tablourile mele pe care le-am donat bibliotecii”, a mai povestit scriitoarea.
