FOTO | Povestea jurnalului de front al parohului de la Biserica Eroilor Marin H. Dumitrescu, scoasă la iveală de un preot militar veteran

O fascinantă incursiune în linia întâi a celui de-Al Doilea Război Mondial ne este povestită de către preotul militar al Garnizoanei Buzău. Este vorba despre un jurnal de front, din perioada 1943-1948, al preotului militar Marin H. Dumitrescu, erou al celui de-al Doilea Război Mondial. A lăsat acasă, la Adamești, lângă Alexandria, o soție și trei fiice, iar el a ajuns în prima linie a frontului de Răsărit. Acolo și-a îngropat ambii frați, pe Mircea, sergent termen redus în Batalionul 9 de Gardă, care a căzut în luptele pentru cucerirea Odessei la Freudenthal–Dalnic (6 septembrie 1941), și pe Viorel, sublocotenent rezervist în Regimentul 20 Dorobanți, căzut în bătălia de la Cotul Donului (13 august 1942).

De acolo ne lasă drept mărturie istorică deosebită acest jurnal de război prin intermediul unui alt preot militar. Este vorba despre preotul paroh al Bisericii Militare „Înălțarea Sfântului Duh” a Diviziei 2 Infanterie Getica, Alexandru Tudose, care a trăit, de asemenea, experiența operațiunilor militare, fiind prezent în două rânduri în teatrul de operații din Afganistan. Lui i-a înmânat colonelul (r.) preot veteran de război Marin H. Dumitrescu jurnalul, cu rugămintea de a face cunoscute aceste file de istorie, de jertfă națională, pentru a fi scoase la lumină odată cu el po­veștile pierdute ale  istoriei neamului nostru, dovada vie a proiectului de țară pe care l-au avut înaintașii noștri. Jurnalul este scris în bătaia gloanțelor și a obuzelor și scoate la lumină viața necosmetizată soldaților ro­mâni din Al Doilea Război Mondial.

Un jurnal de război  cât un  proiect de țară

„La prima întâlnire, părintele Marin H. Dumitrescu mi-a pus în față toate documentele lui de război: decorațiile, premiile, inclusiv acest jurnal de război, pe care, cu acordul lui, l-am dat spre publicare în serial la Episcopia Buzăului și Vrancei. Jurnalul a apărut în patru părți, în 2004, 2006, 2007 și în 2011, în publicația <Glasul Adevărului>. A apărut fragmentat și din cauza obligațiilor mele, pentru că în 2005 a trebuit să merg în Afganistan; în 2012 m-am deplasat din nou în Afganistan, în misiune, și am întrerupt publicarea lui. Este un jurnal scris cu sufletul și orice istoric ar trebui să-l cunoască; în urma răsfoirii lui cred că va avea o altă viziune și un alt comentariu despre ceea ce înseamnă războiul”, spune preotul militar Alexandru Tudose, care, ca orice militar, are propriul jurnal din cele două deplasări din Afganistan, în care există, bineînțeles, și asemănări, dar și deosebiri fundamentale față de cele consemnate de părintele Marin H. Dumitrescu. Consemnările din jurnal l-au pregătit  cumva și i-au fost sprijin pentru propriile misiuni externe preotului Tudose, care a fost profund impresionat de modul în care Marin H. Dumitrescu a acționat în momente dramatice. „Unul dintre ele este cel în care a trebuit să asaneze câmpul de luptă și nu mai erau decât el și cântărețul. S-au dus cu două mașini pe care le-au încărcat cu morți; i-a prins noaptea și, în drum spre cimitir, acele mașini au intrat într-un pârâiaș și au căzut morții în apă. Au scos morții din apă și i-au trecut pe celălalt mal și, fiind foarte întuneric și foarte târziu, au adormit acolo, lângă ei, pe malul apei; abia dimineața i-au dus la cimitir și i-au îngropat”, relatează preotul Alexandru Tudose.

Valoare istorică, militară și religioasă

Din memorialistica militară parcursă de-a lungul vremii, de la Alexandru Machedon și despoții romani, până la Napoleon, De Gaulle, Churchill, Bismarck, Hitler și Stalin, se observă că este dificil să-ți păstrezi intacte onestitatea și obiectivitatea și să reziști impulsului de a rescrie istoria ca pe o cronică encomiastică sau ca justificare, și chiar răzbunare, și să o prezinți ca fidelă însumare de fapte cu scop moral. Marin H. Dumitrescu are meritul de a fi consemnat nealterată povestea soldaților români de pe front. Povestea spusă de el în jurnal este, de fapt, realitatea în stare pură, realitatea de zi cu zi a frontului,  pe care se purtau lupte aprige, în urmă cu 80 de ani. Și pentru că a fost scris din centrul evenimentelor este de o valoare istorică, militară și religioasă, inestimabilă.

Jurnalul prezintă cele două campanii în care a fost părintele H. Dumitrescu. Prima campanie a fost cea în care a urmat linia frontului Prut-Nistru-Nipru-Marea de Azov și în care a fost preotul Diviziei 2 Vânători  de Munte doar trei-patru zile, pentru că era nevoie la comandamentul Diviziei de un preot care să cunoască limba rusă, un preot translator. Conducerea diviziei a preferat un preot basarabean, iar părintele a trecut la Batalionul 7 Vânători de munte. Ulterior a fost dis­locat și la Ambulanța 38 Vânători de Munte. În această primă campanie a acordat asistență religioasă, iar poziția lui era în spatele frontului, unde se ocupa cu răniții, cu bolnavii, cu decedații și dădea și suport medicilor la triere și nu numai. În a doua campanie, părintele a fost tot la unitățile Vânători de Munte, dar de data aceasta a urmat linia Caucazului, a ajuns până la granițele cecene, pe linia frontului Alagir – Cicola, unde unitățile române au fost oprite de cele rusești și de aici a urmat retragerea care a durat două luni.

„Numai lacrimi și jale”

Marin H. Dumitrescu s-a născut la 5 martie 1909 în comuna Smărdioasa, județul Teleorman. Înainte să ajungă în prima linie a frontului el a fost preot paroh la Adamești, lângă Alexandria.  Terminase printre primii din promoție Facultatea de Teologie Ortodoxă din București. Era căsătorit cu  Georgeta Negulescu și avea trei fiice: Valeria, Eugenia și Felicia. A susținut examenul de preot militar în 1941 și a reușit al doilea în ordinea mediilor, fiind repartizat la comandamentul Brigăzii a 2-a Vânători de Munte, în funcția de preot militar, cu gradul de căpitan.

Pe 3 iulie 1941, căpitanul Marin H. Dumitrescu a primit ordin telegrafic de la marele Stat Major al Ministerului Apărării Naționale să se prezinte în zona operativă. A fost o despăr­țire dramatică de părinții, sora, fratele, cumnata și foarte mulți enoriași. „Numai lacrimi și jale”, mărturisește părintele Dumitrescu. Îndreptându-se spre linia frontului, a călătorit în condiții mizerabile, într-un vagon de vite, pe podea fiind așternute paie. Ajuns în gara Dorohoi, ia, pentru prima oară, contactul cu aspectele triste ale războiului. Aici erau aduși evacuații de război din zona de operații. „Văzându-i, mi-a venit rău”, consemnează preotul Dumitrescu  în jurnal.

Din această localitate, a fost preluat de un autocamion al Brigăzii a 2-a Vânători de Munte. Așa a început drumul său spre urcușul Golgotei. În jurnalul său face referire în nenumărate rânduri la moartea fraților săi, care l-a marcat profund.

„Mult iubite Domnule Căpitan, Dragi ofițeri și ostași ai Companiei Vână­tori Munte, Astăzi 17 septembrie 1942, când scumpii și mult îndurerații mei părinți și toți cei din familia noastră pomenesc și cinstesc, în țară, memoria și sufletul bun al fraților mei dragi, Mircea  – mort în luptele purtate în zona Dalnic pentru cucerirea Odessei -, și Viorel – mort în luptele de la Don (gara Kaminska) purtate pentru cucerirea Stalingradului -, prin rugăciuni după datina creștină (parastas), personal, din cauza împrejurărilor tragice în care ne aflăm cu toții, ne­având alte posibilități, în­soțesc cu rugăciunile mele și nemărginitei dureri ce-mi stăpânește sufletul, micul și umilul meu gest de a vă trimite două pachete țigări pentru fiecare din compania dumneavoastră, precum și un număr de 40 de cruciulițe pentru ostași – gest făcut către comandanții, ofițerii și ostașii tuturor companiilor Batalionului 9 Vânători Munte, care luptă cu atâta vrednicie și abnegație pentru apărarea scumpei noastre Patrii sfârtecate de vrăjmași prin Dictatul de la Viena (răpirea  Basarabiei moldovene și o parte din frumoasa Bucovină), ideal pentru care s-au jertfit și frații mei, azi pomeniți, Mircea și Viorel. Al dvs. prieten devotat și rugător la Dumnezeu să vă apere de tot răul ajutându-vă să reveniți pe deplin sănătoși în mijlocul familiei și a tuturor celor dragi din sufletul și casa dvs. (Bakssan, 17.09.1942, Preot Căpitan Marin H. Dumitrescu)”, consemnează  în jurnalul său, în data de joi, 17 septembrie 1942.

Stagiul acestuia pe frontul de Est se întinde de la 3 iulie 1941 până la 5 decembrie 1941 și de la 1 martie 1942 până la 31 martie 1943. După aceasta, a fost reținut în zona interioară.

„El a fost numit, din promoție, preot la Divizia 2 Vânători Munte care își avea sediul la Bistrița. Comandantul ei era generalul Ion Dumitrache, născut la Râmnicu Sărat. S-a prezentat pe front în Basarabia. A plecat pe urmele unității și a găsit unitatea undeva în Basarabia și a ocupat această funcție doar trei-patru zile, pentru că unitatea, mergând spre ruși, avea nevoie de vorbitori de limbă rusă. Și au preferat un preot basarabean ca translator și pe părinte l-au trecut la un batalion de vânători de munte tot din subordinea Diviziei. Aici era în prima linie. Războiul se ducea în față, iar el în urma lor aduna morții, venea cu Ambulanța. În prima campanie a trecut Prutul, a trecut Nistrul, a trecut Niprul și s-a oprit la Marea de Azov, unde au și făcut câteva fotografii. De acolo a venit ordin să se întoarcă acasă. A plecat în iunie 1941 și s-au întors în noiembrie-decembrie1941. S-au întors acasă. Au stat în refacere și apoi au primit ordin și au plecat în a doua campanie în Caucaz”, spune preotul militar Alexandru Tudose.

Cum a ajuns la Buzău preotul militar Marin H. Dumitrescu

„Legătura  cu Buzăul a preotului Marin H. Dumitrescu apare în 1943, când a fost retras din campania a doua, din Caucaz. El a avut doi frați care au murit pe front, unul în Ucraina, celălalt la Cotul Donului. Părinții lui au făcut raport la mareșalul Antonescu, ca cel de-al treilea fiu să nu aibă aceeași soartă și raportul a fost aprobat în noiembrie 1942, dar el a putut veni acasă din zona Osetia abia la 3 martie 1943. Generalul Avramescu i-a semnat ordinul de serviciu pentru a veni acasă”, spune preotul Alexandru Tudose. „Din Osetia până în Peninsula Crimeea, de unde a putut să se extragă, a mers circa 1.000 de km pe jos, cu căruța, cu foarte multe cantonări și foarte multe peripeții. Și ar fi trebuit să ocupe în țară, în partea sedentară cum se spunea în vremea aceea postul de , preot la comenduirea de garnizoană București. S-a prezentat la noul loc de muncă și comandantul i-a dat dreptul cuvenit de a merge în concediu. După ce s-a întors din concediu, i s-a adus la cunoștință că nu ocupă acel post. A fost direcționat să ocupe postul de preot militar la Buzău, unde se afla biserică militară și postul era vacant. La 15 mai 1943 și-a început activitatea de preot la Buzău”, a mai adăugat preotul Alexandru Tudose.

Aici, la Biserica militară din Buzău, preotul Alexandru Tudose spune că Dumitrescu  a găsit un preot în vârstă, care nu era militar. Era tatăl preotului militar Matei Popescu, ctitorul bisericii. Între timp, preotul Matei Popescu s-a mutat la București, la Craiova, a fost avansat și a mers în alte garnizoane. El avea însă legătură permanentă cu Buzăul; aici era tatăl lui, preot onorific, și unchiul lui, cântăreț. La instalarea preotului Marin H. Dumitrescu a venit și preotul Matei Popescu și a fost introdus în biserică, în fața autorităților militare și civile, și a slujit ca preot militar, de la 15 mai 1943 până la 1 septembrie 1948 , când clerul militar a fost desființat. I s-a sugerat, de conducerea Armatei, să rămână în continuare preot la aceeași biserică, care, ulterior, a devenit biserică de parohie. Astfel că, din 1948, a slujit ca preot paroh la Biserica Eroilor, până la 1 februarie 1983, când s-a pensionat și s-a retras în București, unde se aflau fiicele lui și a locuit până s-a mutat la Domnul, la vârsta de 97 de ani, într-un apartament, vizavi de regimentul de gardă.  A devenit cunoscut după Revoluție, după 1989, în timpul unei activități de comemorare a Eroilor Revoluției.

A slujit la Academia de Înalte Studii Militare

„Eu l-am cunoscut,  prin 2002, la recomandarea preotului Sorin Pitic de la Academia de Înalte Studii Militare. Când a auzit că sunt preot din Buzău, s-a bucurat. Mi-a prezentat toate documentele lui, toate diplomele. Cu mare bucurie mi-a oferit Jurnalul, chiar de la prima întâlnire, cu gândul de a-l face cunoscut. A primit și drepturi de autor din publicarea lui. Dorința mea a fost să-l fac cunoscut în rândul preoților, prin publicarea Jurnalului în Almanahul bisericesc al Arhiepiscopiei. Acum mă gândesc ca, dacă vom găsi suport, să realizăm un simpozion cu lansare de carte”, spune preotul militar Alexandru Tudose.

 Fragment de jurnal din campania în Caucaz

 

23 august 1942 (duminică)

Aici, bombardament intens cu brandurile către inamic. Cu bagajul samarizat pe cal, sub camuflajul unor salcâmi, ne strecurăm și intrăm în curtea colhozului. Mă prezint la domnul locotenent-colonel Boldișor și, printre altele, îl rog ca, folosind un prilej nimerit, să-l întrebe pe domnul colonel V. Cârlan cu ce anume l-am nemulțumit și ce pretinde de la mine spre a fi mulțumit, căci doresc să mă achit conștiincios de obligațiunile legal datorate, cu orice risc, așa cum am făcut de la declanșarea războiului și până în prezent, deoarece eu l-am întrebat și nu mi-a răspuns nimic.

Contrariu, prin raport scris, voi cere Diviziei să fiu mutat la oricare unitate militară din Zona Operativă, căci aici, permanent cu moartea în față pentru fiecare dintre noi, socotesc că ura, dușmănia nu-și au rost.

Domnul locotenent-colonel Boldișor mi-a vorbit omenește, asigurându-mă că totul va intra în normal, domnul colonel  V. Cârlan neavând decât aprecieri foarte bune la adresa mea, însă situația dificilă în care ne aflăm – privind frontul – face ca dânsul să fie tăcut și mohorât. Stau liniștit în mijlocul ostașilor ridicându-le moralul, iar în timpul luptelor îl ajut pe medic la postul de prim-ajutor, adică așa cum am făcut până în prezent.

Fiindu-mi foame, iar mâncare la popotă sau la trupă nemaiexistând, am apelat la căpitanul Despa,  care îmi dă puțin unt și puțină pâine, locotenentul Tănase îmi dă două roșii, iar bucătarul unității îmi dă un porumb copt, cărora le mulțumesc. După ce mănânc, mă culc pe pătura așternută direct pe pământ, complet îmbrăcat, în plantația de meri.

24 august 1942 (luni):

Căpitanul Eugen Balint, Compania cercetare și căpitanul Nicolae Dima, Compania armament greu, s-au retras din pozițiile înaintate ocupate, iar satul Bakssanenok a fost ocupat de inamic. Puștile mitralieră ciripesc neîncetat, iar proiectilele artileriei inamice cad în jurul colhozului în care ne aflăm. Situația-i critică. Surprinși de inamic, la părăsirea localității Bakssanenok de către Compania cercetare și armament greu, satul a rămas în mâna rușilor, precum și trenul de luptă și regimentar, cai, samare, muniție, alimente, bagajele personale ale ofițerilor și subofițerilor etc. Informația o dețin de la plutonierul Buzatu din Compania de cercetare. Jale?!

De asemenea, la Batalionul 8, dezastru: comandantul a fost rănit și evacuat, iar morți și răniți sunt cu duiumul. Colonelul  comandant al Divizionului 4 Tunuri Munte a fost împușcat mortal. Se vorbește că și colonelul Nicolae Ciobotaru, comandantul Batalionului 7 Vânători Munte ar fi fost rănit. Oricum, situația este critică pentru trupele române din această zonă. Pe caporalul Nicolae Zota îl trimit la echipa sanitară spre a se informa dacă s-au adus morți de pe poziții.

La ora 10.00, apare și înaintează o coloană motorizată germană. Este reperată și intens atacată de către artileria rusească. în curtea colhozului în care ne aflăm, cad proiectilele de mare calibru (artileria grea). Panica e generală și mare. Canonada continuă. Personal, cu ajutorul ostașilor, am săpat un  șanț 2/0,70 m, am așternut paie și stau mult îngrijorat (pierit) în el rostind rugăciuni cu gândul la draga mea Georgeta, la scumpele noastre copile, la părinți… pe care este foarte posibil să nu-i mai văd! Singura nădejde este Dumnezeu. Mă stăpânește un gând rău, privind (în fotografie, n.r.) pe iubitul meu frate Viorel – ofițer combatant în Regimentul 20 Dorobanți din Turnu Măgurele, de la care și despre care nu mai știu nimic.

Din  proprie inițiativă, plec de la colhoz la postul de prim-ajutor, unde deja trimisesem pe caporalul Nicolae Zota. Seara, domnul locotenent-colonel Boldișor îmi face imputare – după mine nejustă – că am plecat de la postul de prim-ajutor și că am trimis pe caporalul Zota, luând pe soldatul Nicolae Avram, fără să-l anunț în prealabil. Mă supăr sufletește, însă tac, căci așa cer situația și disciplina militară.

Revin la colhoz, la trenul de luptă, unde găsesc totul împachetat, căci e ordin să ne retragem circa 5 kilometri pe o nouă poziție. Sunt rugat de căpitanul Nicolae Dima să conduc trenul de luptă, neavând ofițer căruia să-i dea această misiune, rugăminte pe care o accept. Abia ajunși la noul obiectiv, primesc ordin de la locotenent-colonelul Boldișor, prin doi ostași călări, să revin cu trenul de luptă la colhozul de unde am plecat, ordin pe care îl execut imediat. Suntem plouați până la piele. Revenit aici, domnul locotenent-colonel Boldișor își schimbă total atitudinea față de mine: amabil, prietenos, ba chiar mă tratează cu unt, pâine și ceai cald.

25 august 1942 (marți):

La ora 03.00 din noapte, așternem paie de grâu sub căruță, ne culcăm, eu și Zota. Mă plouă, iar după ce domnul Boldișor cu ostașii s-au sculat, merg și mă culc în căruța soldatului Bâzâc. încă plouă. Adorm și în somn visez foarte frumos pe Georgeta. Sunt invitat de către domnul  locotenent-colonel Boldișor la masă, la domiciliul său(!) foarte bine dotat – inclusiv cu mai multe femei tinere. Sunt servit  cu ciorbă și friptură de pasăre, pâine proaspătă, vin și fructe!

Între tinerele femei era și o basarabeancă – Ira, drăguță, stilată, dar desculță – care se îngrijea ca domnul Boldișor să se simtă bine, sub „toate raporturile”.

La ora 17.00, călare pe cai, eu, domnul Boldișor și căpitanul Nicolae Dima mergem pe poziție, la postul de comandă din linia I, unde stăm până la ora 23.00. La ora 24.00, după ce mănânc numai cu căpitanul Dima, mă culc într-o căruță unde dorm bine. La deșteptare mi se înmânează o c.p. (n.r. carte poștală) de la Georgeta.

26 august 1942 (miercuri):

Răspund Georgetei la cartea poștală primită ieri. Ira basarabeanca traduce domnului Boldișor din Cartea de Aur privind construirea (istoricul) bisericii din Nowo-Cercowsk.

La ora 12.00, botez 12 copii; asistă ca naș domnul locotenent-colonel Boldișor. Sublocotenentul ștefănescu fotografiază. Prin Ira mi se servește o îmbelșugată  masă – inclusiv vin.

Ira continuă traducerea, dar în timp ce domnul Boldișor dormea, ea a dispărut fără urmă, fără să ia nimic. Atacul proiectat nu mai are loc, întrucât inamicul s-a repliat, atacând poziția ocupată de Batalionul 10 Vânători de Munte, din cadrul Grupului IV Vânători de Munte. Timpul este mohorât – gata de ploaie.

27 august 1942 (joi):

Nimic deosebit. Ambii beligeranți stau în defensivă. în regiune sunt: cabardini și balkari –  mahomedani. Tot în Caucaz mai trăiesc: asitini (ortodocși), ceceni (musulmani), inguși, daghestani și azerbaidjeni (toți musulmani); gruzinii (gerogienii), asitinii de nord și de sud, armenii – sunt toți ortodocși.

28 august 1942 (vineri):

Timp frumos. Termin de tradus Cartea de Aur din Nowo-Cercowsk. Primesc de la Georgeta plicul datat 27.07.1942, cu fotografia. Boldișor iarăși se comportă prost (A plecat Ira?) Mănânc singur ce se găsește. Bombardament inamic asupra șoselei și a colhozului. Îngrijorare mare!

29 august 1942 (sâmbătă):

La ora 3.00 din noapte, inamicul dezlănțuie un intens atac cu artileria grea asupra pozițiilor ocupate de Grupul IV Vânători de Munte. Mă scol, fac baie, mă îmbrac și-mi spăl rufele, căci de dormit nu poate fi vorba. Merg la postul de comandă, însă nemaiputând suporta durerea de la stomac, la ora 14.00, revin la trenul de luptă unde doctorul Vrăjoiu îmi dă medicamente și-mi recomandă regim alimentar.

La ora 16.45, merg în comuna Bakssan pentru a lua măsurile necesare în vederea oficierii Sfintei Liturghii, mâine, Duminică, 30 luna curentă. în acest scop, primesc ajutor de la sublocotenentul Mihai Surmei, comandantul Companiei I Vânători Munte, cantonată în localitate, precum și din partea localnicilor. Amenajez, în scopul propus, o mare și solidă pivniță. Localitatea este, în permanență, bombardată de aviația și artileria rusească. Remarc faptul că inamicul nostru se află instalat în cazemate și șanțuri fortificate situate numai la 500-600 m depărtare pe colinele de pe celălalt mal al râului Bakssan, iar față de pozițiile ocupate de trupele române Vânători Munte numai la circa 200-300 m. în jurul orei 10.30 (a.m.), un avion rusesc lansează 5 bombe mari în sat, dintre care două cad și explodează în apropierea casei în care mă culcasem împreună cu sublocotenentul Mihai Surmei. Panică mare, lumea se adăpostește pe unde poate, plâng mamele și fug cu copiii de mână și în brațe, casele sunt distruse parțial sau total, căci bombardamentul durează până dimineața.

Scriu: Georgetei (plic), D. Hagiescu – Sublocotenent de rezervă (judecător), str. 10 Mai – Arad, lui Iosif Năvodnic și lui Fl. Teodoresc – carte poștală.

30 august 1942 (duminică):

Cu tot calvarul din timpul nopții trecute, azi, la ora 09.00, am mers la locul stabilit, fiind pregătit să oficiez Sfânta Liturghie.

Am găsit prezent mult popor, printre care și un fost cântăreț bisericesc vârstnic (62 de ani) venit cu Catavasier, Liturghier și Molitfelnic. Din cauza situației foarte periculoase (bombardamentul inamic), am oficiat numai sfințirea apei (Agheasma) și am botezat numai 42 de copii, după care am citit 31 de molifte de 40 de zile.

Răspunsurile la slujbă au fost date de un mare cor format „ad hoc” sub conducerea cântărețului rus. A fost o manifestare religioasă de mari proporții.

Țin să consemnez faptul că, în timpul slujbei, mai multe proiectile de brand au căzut și au explodat în apropierea clădirii în care oficiam, iar în timpul oficierii botezurilor s-a prezentat sublocotenentul Victor Rusu trimis de sublocotenentul Mihai Surmei și m-a informat că am fost reperat de inamic cu ajutorul partizanilor, drept pentru care trebuie să părăsesc neîntârziat sala, împreună cu tot poporul. Am zorit, am terminat și împreună cu întreaga asistență ne-am răspândit fiecare la ale sale. Culmea, căci, după 30-40 minute, artileria rusă a bombardat precis imobilul-în pivnița (beciul)  căruia slujisem!, lucru despre care, apoi, s-a auzit peste tot, chiar și la domnul general Ion Dumitrache.

Cu ajutorul informațiilor primite de la partizani, inamicul își reglează tirul artileriei și al brandurilor cu mare precizie, așa cum s-a întâmplat azi cu postul de comandă al Grupului 7 Vânători Munte, care a fost lovit în plin.

Slujesc înmormântarea a doi soldați din compania de comandă, pe care, apoi, ridicându-i într-o căruță, îi transportă la marele și organizatul cimitir militar român din comuna Malka, unde-i înhumăm. Aici sunt filmat de o echipă de cineaști români în timp ce prohodeam alți ostași români morți pe câmpul de luptă.

31 august 1942 (luni):

Cu o mașină  militară mă deplasez de la terenul de luptă aflat la colhozul din comuna Bakssan, în comuna Malka pentru a prohodi și înmormânta pe soldatul fruntaș Stelian țuțunel, ctg. (n.r., contingent) 1942, nr. matricol 665 – părinți: Ioan și Elisabeta, și pe soldatul Augustin Velicea, ctg. 1936, nr. matricol 940, originar din comuna Lunca, jud. Târnava Mică. Ambii au fost înhumați în mormântul nr. 13 din parcela a II-a. Au murit loviți de multiple schije de proiectile de artilerie, azi la ora 10.00, în comuna Bakssan.

În Malka, întâlnesc și discut mult cu ofițerii de la Ambulanța 38 Vânători Munte al cărei confesor am fost în Z.O. (n.r., Zona de Operații) în perioada 17 august – 31 octombrie 1941. Preotul căpitan (rez.) Traian Moșic îmi dă multe ciocolate. Mă întrețin cu sublocotenentul Stanciu și cu soldatul Ioan Bolog.

La ora 13.00, revin la colhozul de la marginea comunei Bakssan unde-i trenul de luptă, a cărui comandă o girez. în fața colhozului e amplasată artileria germană, fapt ce îngrijorează foarte mult, căci odată reperată de inamic va fi bombardată și, implicit, vom fi în mare pericol.

Așa s-au desfășurat lucrurile, căci, la timpul potrivit, artileria germană a dezlănțuit un atac de mari proporții, dar și artileria rusească a răspuns cu aceeași măsură. A fost o situație de groază, de mare pericol, fapt pentru care s-a impus mutarea trenului de luptă ( a căruțelor pline cu material de război) la marginea unei liziere de salcâmi. Cu ajutorul soldaților, sap șanț adânc și îngust deasupra căruia fac cort, căci plouă intens, aștern paie, o foaie de cort și aici mănânc ce dă Dumnezeu și mă culc, căci în căruță sunt mult mai mult expus pericolului. Au fost răniți trei cai.

1 septembrie 2942 (marți)

Artileria, brandurile și mitralierele au fost și sunt în plină activitate, iar inamicul răspunde cu aceeași măsură. Ultima clipă de viață sau mutilarea – rănirea ne amenință pe fiecare.

Ieri, la Ambulanța 38 Vânători Munte am aflat despre căpitanul Coloiu și căpitanul Antimiu Dumitru din Batalionul 7 Vânători Munte că au murit în timpul luptelor, iar căpitanul Constantin Maxim și Marin Gănțoiu au fost grav răniți. Păcat, mare păcat, căci Coloiu, Gănțoiu și Maxim erau căsătoriți cu puțin timp (2-3 luni) înainte de a pleca, din nou, în Zona Operativă, la data de 6 iulie 1942.

A fost rănit și domnul colonel Nicolae Ciobotaru, comandantul Batalionului 7 Vânători Munte, dar a refuzat să fie evacuat și a rămas în fruntea unității sale. Cinste lui! Situația tuturor este extrem de grea.

Mă doare sufletul și îi plâng, căci, în prima parte a războiului, am fost preotul Batalionului 7 Vânători Munte, iar toți, în frunte cu domnul colonel Nicolae Ciobotaru, s-au comportat foarte bine față de mine! Nu-i voi uita niciodată!

Refac cortul și schimb paiele căci a pătruns apa de la ploaie. Apoi, după așternerea foii de cort și a păturii, aranjez fotografiile familiei mele și lacrimile îmi curg pe față de dorul și de dragostea pe care le-o port neîncetat în suflet, dar și teama că nu ne vom mai vedea!

Servesc masa cu domnul locotenent–colonel Boldișor și cu domnul locotenent Tănase, cu alimente bune și suficiente – inclusiv vin – aduse de dânșii. Ambii se pilesc zdravăn cu vinul adus de locotenentul Tănase. Plouă neîncetat.

La ora 18.00, plecăm câteștrei la comandament în Bakssan însă zăbovim în câmp până ce bombardamentul inamicului asupra satului devine din ce în ce mai redus și deci mai puțin periculos pentru noi. La comandament, stăm până la ora 21.00, iar după ascultarea știrilor la postul de radio din Iași, ne reîntoarcem. Afară e întuneric beznă, fapt pentru care rătăcim drumul, ne trezim în apropierea pozițiilor ocupate de inamic! E ora 23.00. Domnul Boldișor propune să stăm pe locul unde ne aflăm până la ziuă, dar la insistența mea acceptă să mergem până la prima casă și să sculăm un ciolovec  (n.r., om în limba rusă) care să ne conducă până la șoseaua asfaltată, așa că la ora 1.00 suntem, iarăși, la corturile noastre teferi. Reintrat și culcat pe așternutul de paie din cort – după atâta zbucium și teamă – m-am simțit ca la mine acasă, căci mărturisesc cinstit, cât timp m-am aflat la blestematul de colhoz din marginea Bakssanului, îmi luasem nădejdea că voi scăpa cu viață.

De reținut faptul că ostașul însoțitor s-a rătăcit de noi – ofițerii, și fiind întuneric mare și ploaie, dar a ajuns la trenul de luptă înaintea noastră!?

02 septembrie 1942 (miercuri)

Primesc o carte poștală scrisă de Georgeta, la radio, și altă carte poștală adresată mie. în deprimarea sufletească în care mă aflu, aceste cărți poștale datate 1 august s.c. constituie un foarte bun reconfortant.

O patrulă inamică s-a infiltrat până la colhozul unde ne aflăm, dar a reușit să nu cadă capturată. și fiindcă afară plouă, scriu: Georgetei, preotului Jura din Jieț – Hunedoara, părinților, lui Petre Toană – Dolj, com. Negoi și lui Petre Turcu – Petroșani.

3 septembrie 1942 (joi)

Toată noaptea a plouat și încă plouă. Din cauza vremii și a confortului din cort, mă doare rău mijlocul. Sunt vizitat de doctorul Vrăjoiu pe care îl tratez cu ciocolată de la preotul Moișic, iar el îmi servește două aspirine pe care le iau seara la culcare, cu ceai cald.

Servesc ciocolată cu soldatul Ioan Bolog. Primesc scrisoare de la preotul Jura din Jieț – Hunedoara, căruia, deși i-am scris ieri, îi răspund imediat.

Seara, mare zarvă printre ostași, auzindu-se că rușii au reușit să pătrundă în Bakssan și înaintează spre colhozul unde ne aflăm. Sunt instalate patrule înarmate peste tot însă zvonul nu a corespuns realității faptice. Ieri, într-adevăr, au pătruns până la 3 kilometri de Bakssan, dar au fost respinși de unitățile române din zonă. Foarte Bine!

Noaptea nu pot dormi de teama de a nu fi cumva surprinși și uciși de patrulele rusești care, cu sprijinul partizanilor ce sunt peste tot locul, se infiltrează, ucid și fug.

Prin plutonierul Buzatu, trimit soldatului Petre Jura (fratele preotului Jura) două cărți poștale și un pachet cu țigări. După amiază, artileria germană, amplasată în apropierea colhozului, intră în acțiune. Iarăși tensiune și grijă mărită. Domnul locotenent-colonel Boldișor o arestează pe Ira și pe prietena ei, Clara, deși, inițial, a petrecut cu Ira.

În timpul zilei, nimic deosebit, dar la ora 21.00 suntem anunțați că inamicul s-a infiltrat până în apropierea noastră. Se dă alarma. Panică mare!

La ora 22.30, într-adevăr, rușii pătrund și atacă un post de radio și telefonie german situat într-un colhoz la circa 200-300 m depărtare. Foc intens de mitralieră din ambele părți. Rușii folosesc grenade și un tun antitanc.

Noi, din fericire, ne-am ales numai cu spaima și, dezbrăcați, am tremurat de frig și am vegheat toată noaptea.

La ora 4.00 dimineața, încetând canonada, m-am culcat în șanțul din cort, însă nu am putut adormi. Dimineața, ieșind din cort, afară era un timp minunat, căci Soarele strălucea, iar zăpada din apropiere dădea o priveliște minunată în lumina Soarelui.

Rușii ocupau poziții în cazemate și în șanțuri fortificate la poalele și pe colinele acestor munți situați pe malul drept al râului Bakssan, iar pozițiile ocupate de români pe malul stâng erau în vale. Așadar, rușii aveau o situație de observare și de atac favorabilă. Observau la timp orice mișcare a unității adverse și imediat atacau, anihilându-ne.

6 septembrie 1942 (duminică)

Nimic deosebit – liniște din partea ambelor tabere beligerante. Datorită acestui fapt, la ora 10.00, am oficiat slujba „Te Deum”-ului, explicând Evanghelia zilei. Au asistat ostașii prezenți la trenurile de luptă și regimentar sub comanda locotenentului Tănase. Primesc telegramă de la Geogeta. Mă bucur și îi scriu imediat. Seara, după cină, jucăm remy.