Există un moment despre care se vorbește prea puțin în cardiologie. Nu este momentul infarctului, nici cel al intervenției care salvează viața. Este ziua în care pacientul pleacă acasă. Până atunci, totul a fost clar: medici, aparate, proceduri, decizii. Dincolo de ușa spitalului începe însă o altă etapă, mai puțin spectaculoasă și, adesea, mai puțin vizibilă: etapa în care pacientul trebuie să învețe să trăiască din nou cu propria inimă.
De aici a pornit și preocuparea cardiologului buzoian Liviu Șerbănoiu. Totul a început cu o întrebare aparent simplă, dar cu implicații majore pentru practica medicală: ce se întâmplă cu pacientul după externare? Această preocupare s-a conturat în cadrul colaborării cu mentorul său, conf. univ. dr. Ștefan Busnatu, medic primar cardiolog, prorector al Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București și unul dintre promotorii recuperării cardiovasculare și ai digitalizării serviciilor medicale din România.
Specializat în cardiologie preventivă și recuperare cardiovasculară, conf. univ. dr. Ștefan Busnatu a susținut constant integrarea tehnologiilor digitale în practica medicală, în vederea creșterii accesului pacienților la servicii de monitorizare și recuperare. În acest context a luat naștere conceptul care avea să stea la baza platformei CardiOnline, un model de telereabilitare cardiacă utilizat și la Buzău, dezvoltat de Liviu Șerbănoiu împreună cu specialiști din domeniul IT și validat ulterior prin cercetarea doctorală dedicată acestui subiect.
Povestea este interesantă tocmai pentru că nu începe cu tehnologia. Tehnologia apare mai târziu. La început a fost constatarea că mulți pacienți ajung la timp pentru a fi salvați, dar prea puțini ajung și la recuperare. Unii locuiesc prea departe de centrele specializate, alții cred că, odată montat stentul, problema a fost rezolvată. Între tratamentul care salvează viața și recuperarea care îi permite pacientului să și-o recâștige rămâne adesea un gol pe care sistemul medical nu reușește întotdeauna să îl acopere.
Despre acest gol, despre încercarea de a-l reduce și despre felul în care o observație din practica medicală s-a transformat într-o cercetare cu aplicabilitate directă discutăm cu medicul cardiolog Liviu Șerbănoiu.
Reporter: Ce v-a determinat să alegeți telereabilitarea cardiacă drept temă a tezei de doctorat?
Liviu Șerbănoiu: Totul a pornit dintr-o discuție cu mentorul meu, conf. dr. Ștefan Busnatu, unul dintre pionierii recuperării cardiovasculare din România. Știind că înainte de medicină am absolvit profilul Matematică-Informatică, intensiv informatică, la Colegiul Național „B.P. Hasdeu”, mi-a propus să analizăm o platformă din Belgia folosită pentru monitorizarea pașilor.
După ce am studiat-o, mi-am dat seama că aplicația doar colecta date. Pacientul avea însă nevoie de mai mult decât niște grafice. Avea nevoie de un medic care să îl îndrume, să îi adapteze programul și să fie alături de el și după externare. Atunci i-am spus că putem construi o soluție mult mai bună. A fost de acord și, împreună cu câțiva colegi foarte buni din domeniul IT, am pus bazele platformei CardiOnline. Ulterior, aceasta a devenit instrumentul care ne-a permis să dezvoltăm și să validăm științific modelul de telereabilitare cardiacă prezentat în teza mea de doctorat.
Rep.: Care a fost principala problemă pe care ați încercat să o rezolvați prin acest proiect?
L.Ș.: Mi-am pus o întrebare foarte simplă: de ce reușim să salvăm tot mai mulți pacienți cu infarct miocardic, dar atât de puțini ajung să își recapete cu adevărat viața de dinainte?
Am realizat că problema nu este lipsa voinței. De cele mai multe ori este lipsa informației, lipsa siguranței și, mai ales, lipsa accesului la recuperare cardiacă. Mulți pacienți locuiesc la zeci sau chiar sute de kilometri de un centru de recuperare, iar alții cred că, odată ce li s-a montat un stent și au primit tratamentul potrivit, totul s-a încheiat.
În realitate, intervenția salvează viața, dar recuperarea cardiacă îi redă pacientului șansa de a trăi bine. Ea îl ajută să își recapete încrederea, să revină la activitatea fizică în siguranță, să își controleze mai bine factorii de risc și să reducă riscul unui nou eveniment cardiovascular.
De aceea mi-am dorit să demonstrăm că recuperarea nu trebuie să fie un privilegiu al celor care locuiesc lângă un centru specializat. Ea poate ajunge la pacient, oriunde s-ar afla.
Rep.: Cum funcționează modelul de telereabilitare cardiacă dezvoltat în cadrul cercetării?
L.Ș.: Siguranța pacientului a fost prioritatea noastră încă din prima zi. De aceea, fiecare pacient efectuează inițial un consult cardiologic complet și un test de efort. Acesta ne permite să evaluăm capacitatea de efort și să îl încadrăm într-o clasă de risc, astfel încât programul de recuperare să fie adaptat și sigur.
Am construit modelul în etape. În prima fază, pacienții efectuau recuperarea în spital, sub supraveghere, dar foloseau în paralel și platforma. Astfel am putut verifica dacă datele colectate sunt corecte și dacă modelul funcționează în condiții controlate. Abia după ce am validat această etapă, am trecut la recuperarea la distanță. Pacienții continuau programul de acasă, iar noi le urmăream activitatea și evoluția prin platformă, intervenind ori de câte ori era nevoie.
Cred că acesta este unul dintre punctele forte ale cercetării: nu am presupus că modelul este sigur, ci l-am construit și validat pas cu pas.
Rep.: Care sunt principalele rezultate și concluzii ale tezei?
L.Ș.: Infarctul nu se termină în sala de angiografie. Acolo începe recuperarea. Cea mai importantă concluzie este că telereabilitarea cardiacă poate fi o alternativă sigură și eficientă pentru foarte mulți pacienți care altfel nu ar avea acces la recuperare.
Am observat îmbunătățirea capacității de efort, o implicare mai mare a pacienților în propriul tratament și o aderență mai bună la recomandările medicale. Dar poate cel mai important rezultat a fost că pacienții nu s-au mai simțit singuri după externare și au avut încrederea să își reia viața și activitățile de zi cu zi.
Un lucru care m-a impresionat a fost că mulți dintre ei au ajuns, după finalizarea programului de recuperare, într-o condiție fizică mai bună decât înainte de infarct. De multe ori, evenimentul cardiovascular devine un moment de cotitură: pacientul începe să facă mișcare regulat, își schimbă alimentația, renunță la fumat și își monitorizează mult mai atent sănătatea. Practic, nu doar că se recuperează, ci adoptă un stil de viață mai sănătos decât cel pe care îl avea înainte.
Rep.: Ce beneficii au avut pacienții incluși în programul de telereabilitare?
L.Ș.: În primul rând, au avut acces la recuperare, lucru care pentru mulți nu ar fi fost posibil în sistemul clasic. Au fost monitorizați constant, au primit recomandări personalizate și au avut permanent legătura cu echipa medicală. Am observat că atunci când pacientul știe că cineva avizat îi urmărește evoluția și îl încurajează, este mult mai motivat să respecte tratamentul și programul de exerciții. Recuperarea nu înseamnă doar mișcare, ci și încredere.
Rep.: Cum ați măsurat eficiența și siguranța modelului propus?
L.Ș.: Ne-am bazat pe indicatori obiectivi, folosiți în recuperarea cardiovasculară la nivel internațional. Am urmărit evoluția capacității de efort, controlul factorilor de risc, respectarea tratamentului și evoluția clinică a pacienților.
În același timp, siguranța a fost prioritară. Pacienții au fost monitorizați permanent, iar echipa medicală putea interveni rapid atunci când apăreau modificări importante. Tocmai aceasta este una dintre marile valori ale telereabilitării: pacientul nu este lăsat singur între două consultații.
Rep.: Care au fost cele mai surprinzătoare descoperiri pe parcursul cercetării?
L.Ș.: Sincer, cel mai mult m-a surprins cât de repede au acceptat pacienții tehnologia, inclusiv cei în vârstă. Există ideea că aplicațiile sunt doar pentru tineri, însă am descoperit că atunci când soluția este simplă și utilă, vârsta nu mai reprezintă un obstacol. Pacienții vor să fie implicați în propria sănătate, trebuie doar să le oferim instrumentele potrivite.
A doua surpriză a fost cât de mult contează comunicarea. Uneori, un mesaj sau un sfat primit la momentul potrivit poate schimba complet evoluția unui pacient.
Rep.: Cum poate telereabilitarea să crească accesul pacienților la recuperarea cardiovasculară?
L.Ș.: Cred că aici este cea mai mare valoare a telereabilitării. În România avem încă prea puține centre de recuperare cardiovasculară pentru numărul de pacienți care ar avea nevoie de ele. Un pacient dintr-un oraș mic sau din mediul rural ar trebui să beneficieze de aceeași îngrijire ca unul dintr-un centru universitar. Tehnologia face acest lucru posibil.
Nu cred că telereabilitarea va înlocui recuperarea clasică. Cred însă că cele două trebuie să funcționeze împreună. Evaluarea și deciziile importante rămân în cabinet, iar monitorizarea și sprijinul continuă acasă, acolo unde pacientul își trăiește viața de zi cu zi.
Rep.: Ce categorii de pacienți ar beneficia cel mai mult de astfel de programe?
L.Ș.: În primul rând, pacienții care au suferit un infarct miocardic, au fost tratați prin montarea unui stent sau au trecut printr-o operație pe cord. De asemenea, beneficiază foarte mult pacienții cu insuficiență cardiacă sau cu alte boli cardiovasculare cronice care necesită schimbări pe termen lung ale stilului de viață.
Rep.: În ce măsură poate telemedicina să reducă inegalitățile de acces la servicii medicale între mediul urban și rural?
L.Ș.: Cred că acesta este unul dintre cele mai mari avantaje ale telemedicinei. Boala cardiovasculară este aceeași, indiferent că pacientul locuiește în București sau într-un sat aflat la 100 de kilometri de cel mai apropiat spital. Tehnologia poate aduce expertiza medicală mai aproape de pacient și poate reduce diferențele de acces dintre marile centre universitare și restul țării. Nu înlocuiește consultația atunci când este necesară, dar poate face ca monitorizarea și ajustările să nu mai depindă de distanță.
Rep.: Credeți că telereabilitarea ar putea deveni o componentă standard a recuperării cardiovasculare în România?
L.Ș.: Da, sunt convins că aceasta este direcția în care mergem. Nu cred că va înlocui recuperarea clasică, ci că o va completa. Țări precum Germania, Belgia sau Olanda folosesc deja tot mai mult astfel de modele. România are specialiști foarte bine pregătiți și pacienți care au nevoie de aceste servicii. Următorul pas este integrarea lor în sistemul de sănătate, astfel încât să fie accesibile unui număr cât mai mare de oameni.
Rep.: Ce economii sau beneficii ar putea aduce sistemului de sănătate implementarea unor astfel de programe?
L.Ș.: Cel mai mare câștig nu este doar unul financiar, ci faptul că putem preveni complicațiile și reinternările. Un pacient care își controlează mai bine tensiunea, colesterolul, greutatea și activitatea fizică are șanse mai mici să ajungă din nou în spital. Asta înseamnă costuri mai mici pentru sistemul de sănătate, dar și o calitate a vieții mult mai bună pentru pacient. În medicină, cea mai eficientă intervenție este aproape întotdeauna prevenția.
Rep.: Conf. Dr. Stefan Busnatu a menționat că transformarea unei idei într-o soluție funcțională nu a fost un drum ușor. Care au fost cele mai mari obstacole întâlnite?
L.Ș.: Cred că cea mai dificilă parte nu a fost dezvoltarea tehnică, ci schimbarea mentalității. La început, mulți priveau cu scepticism ideea că recuperarea cardiovasculară poate fi făcută în România, cu atât mai mult și la distanță. A fost nevoie de multă muncă, de validare științifică și de rezultate concrete pentru a demonstra că vorbim despre un act medical sigur și eficient, nu doar despre o aplicație. Tocmai de aceea cercetarea a fost atât de importantă: a oferit dovezi, nu doar o idee.
Rep.: Ce v-a surprins cel mai mult în relația dintre cercetare, administrație și sistemul medical?
L.Ș.: Am înțeles că nu este suficient să ai o idee bună sau rezultate științifice solide. Drumul de la cercetare la pacient este, de multe ori, mult mai dificil decât cercetarea în sine. Implementarea unei inovații presupune răbdare, colaborare și parcurgerea multor etape administrative.
Cred că, uneori, cercetarea evoluează mai repede decât sistemul de sănătate. Din păcate, recuperarea cardiovasculară este încă insuficient accesibilă în România, iar telereabilitarea nu beneficiază încă de un cadru de finanțare care să permită implementarea ei la scară largă. Sper ca acest lucru să se schimbe în următorii ani. Noi încercăm să contribuim prin cercetare, prin dovezi științifice și prin dialog cu autoritățile, astfel încât tot mai mulți pacienți să poată beneficia de recuperare cardiovasculară, indiferent unde locuiesc.
Rep.: De ce considerați că există încă un decalaj atât de mare între cercetare și implementare în România?
L.Ș.: România produce cercetare medicală de calitate și are profesioniști foarte bine pregătiți. Problema este că, de multe ori, ne oprim la publicarea rezultatelor. Cred că trebuie să ne concentrăm mai mult pe transformarea rezultatelor cercetării în soluții care ajung efectiv la pacienți. Inovația nu ar trebui să se termine odată cu publicarea unui articol, ci atunci când schimbă viața oamenilor.
Rep.: Ce ar trebui schimbat pentru ca inovațiile medicale validate științific să ajungă mai rapid la pacienți?
L.Ș.: Este nevoie de o colaborare mai strânsă între universități, spitale, autorități și mediul privat. Fiecare are un rol important. În același timp, cred că este nevoie de mecanisme mai rapide prin care soluțiile validate științific să poată fi testate și integrate în practica medicală. Pacienții nu ar trebui să aștepte ani de zile pentru a beneficia de inovații care și-au demonstrat deja eficiența.
Rep.: Cum ați reușit să vă păstrați motivația în momentele dificile ale proiectului?
L.Ș.: Au fost multe momente în care lucrurile au mers mai greu decât ne-am imaginat. Dar de fiecare dată m-am întors la motivul pentru care am început acest proiect: pacienții. De fiecare dată când vedeam un pacient care își recăpăta încrederea, revenea la muncă sau îmi spunea că și-a schimbat viața după recuperare, îmi aminteam că merită tot efortul. Acesta a fost motorul proiectului.
Rep.: Ce rol va avea inteligența artificială în viitoarele programe de recuperare cardiovasculară la distanță?
L.Ș.: Cred că inteligența artificială va deveni unul dintre cele mai importante instrumente ale medicului, dar nu îl va înlocui niciodată. Ea va putea analiza cantități uriașe de date, va identifica din timp pacienții cu risc și va personaliza recomandările pentru fiecare în parte. În viitor, cred că fiecare pacient va avea un program de recuperare adaptat în timp real în funcție de evoluția sa. Totuși, deciziile medicale vor aparține întotdeauna medicului. Inteligența artificială trebuie să fie un partener al medicului, nu un înlocuitor.
Rep.: După ani de muncă și cercetare, ce a însemnat pentru dumneavoastră finalizarea acestei etape?
L.Ș.: A fost una dintre cele mai importante realizări profesionale de până acum. Nu pentru că am finalizat o teză de doctorat, ci pentru că am reușit să transformăm o idee într-un model validat științific, cu potențial real de a ajuta pacienții. Pentru mine, doctoratul nu reprezintă finalul unui proiect, ci începutul unei etape noi, în care ceea ce am demonstrat prin cercetare trebuie să ajungă în practica medicală de zi cu zi.
Rep.: Dacă ați putea relua proiectul de la început, ce ați face diferit?
L.Ș.: Probabil aș implica încă de la început și mai mulți specialiști din domenii diferite – psihologi, nutriționiști, fiziokinetoterapeuți și experți în inteligență artificială. Recuperarea cardiovasculară este, prin definiție, o muncă de echipă. În același timp, aș începe mai devreme demersurile pentru integrarea unui astfel de model în sistemul de sănătate, pentru că am învățat că implementarea durează uneori mai mult decât dezvoltarea lui.
Rep.: Care a fost momentul în care ați simțit că această cercetare poate avea un impact real asupra pacienților?
L.Ș.: A fost momentul în care am început să primim feedback de la pacienți. Când un pacient îți spune că a prins din nou curaj să facă mișcare, că a slăbit, că și-a controlat mai bine tensiunea sau că se simte din nou în siguranță după infarct, înțelegi că nu ai construit doar o platformă și nu ai scris doar o teză de doctorat. În acel moment am realizat că cercetarea poate depăși granițele unei lucrări academice și se poate transforma într-un instrument care schimbă vieți. Cred că acesta este, de fapt, scopul oricărei cercetări medicale.
Rep: După ani de muncă și cercetare, ce a însemnat pentru dumneavoastră finalizarea acestei etape?
L.Ș.: A fost un moment de satisfacție, dar și de responsabilitate. Doctoratul nu l-am privit niciodată ca pe un obiectiv în sine, ci ca pe o etapă dintr-un proiect mai mare. Pentru mine, cea mai mare bucurie nu este că am finalizat o teză, ci că am reușit să demonstrez științific că un model în care am crezut poate funcționa și poate ajuta pacienții.
Cred că momentul în care am realizat cu adevărat impactul a fost atunci când am început să urmăresc aceiași pacienți în două etape complet diferite ale bolii. În București îi tratez în faza acută, în gărzile de infarct (STEMI), unde ajung pacienți dintr-o mare parte a sudului și estului României. Apoi, la cabinetul nostrum din Buzău, dar și la cel al colegilor noștri din București, îi revedem după externare și îi includem în programe de recuperare cardiovasculară. Să vezi același pacient trecând de la frica din primele ore după infarct la momentul în care își recapătă încrederea și revine la o viață normală este cea mai bună dovadă că recuperarea face diferența.
