FOTO | Buzoianca Oana Camelia Șerban, despre scris ca expresie a solidarității

Scriitoare, publicistă și traducătoare, buzoianca Oana Camelia Șerban, absolventă a Colegiului Național „B.P.Hasdeu”, în prezent lector universitar doctor la Facultatea de Filosofie a Universității din București, pasionată de filosofie modernă și estetică – cu o teză de doctorat dedicată analizei structurii revoluțiilor artistice în modernitate, „The Structure of Artistic Revolutions in Modernity. A Political Theory of Aesthetic Validity“ -, a publicat foarte mult în ultimii ani, în special lucrări științifice.

Recent, a încheiat contracte cu doi editori importanți, „Routledge” și „De Gruyter”, care publică vo­lume profesionale și academice de cel mai înalt nivel. Am invita­t-o să prezinte într-un interviu pentru cititorii OPINIA preocupările și proiectele sale e­ditoriale, având în vedere că reușește  în mod constant să ne trateze cu doze puternice de scriitură de calitate. Scrie cu har, scrie profesional, ne poartă, am putea spune, în călătorii inițiatice, care ne ajută să înțelegem mai profund teme de cultură, modernitate și istoria artei.

Și amintim aici câteva dintre preocupările sale pe care le-a așternut pe hârtie și au văzut lumina tiparului. Este vorba despre volume de filosofie practică (Idei filosofice și arta contemporană; Octavio Paz: Culture and Modernity; Culture and Religion in the Balkans), iar în sfera intereselor academice recente se înscrie studiul potențialului biopolitic al artei, despre care a scris un articol publicat de Routledge („Transnational Biopolitical Motives in Postmodern Cinema“, in Philosophy and Film, Bridging Divides, eds. C. Rawls, D. Neiva & S. S. Gouveia). Din 2017 este editor, alături de Knut Ove Arntzen (University of Bergen) al IJAPHC-International Journal of Aesthetics and Philosophy of Culture.

Ea mai  coordonează și  proiectele Centrului de cerce­tare a istoriei și circulației ideilor filosofice din cadrul aceleiași universități, iar în 2018 a devenit cercetător al proiectului PATCULTRO (Arhitecturi identitare și noi categorii ale patrimoniului cultural în România contemporană), investigând raportul dintre istoria culturală și me­dicală a spitalelor românești ale căror imobile sunt înscrise și catalogate ca monumente culturale. Între volumele pu­blicate amintim aici „Cinic și clinic”, „Capitalismul artistic”, „Așa a fost, se-ntâmplă-n viață”, „Moartea fericirii light: De la reforma etică spre metafora estetică”, „Sofisme pentru Calliope: Scurt tratat despre monadele poeziei”, „Si­logismele Agape-ului”, „Came­lii fără puls”.  Printre cele mai recente  volume ale sale se numără  „Anii  ’44”  și „Scrisorile singurătății”. Ea este și editor al revistei LaPunkt (proiect Eurocentrica, membru Eurozine).

Reporter: Cum și când ați început să scrieți? Aveți colaborări la emisiuni radio? Ce reprezintă colaborarea cu Q Magazine?

Oana Camelia Șerban: Ordonat, responsabil, ca autor, scriu de 15 ani. Mi-am dat seama atunci că a scrie ține de o intimitate care întotdeauna va deveni publică, dar că un scriitor este o instituție. Prin urmare, mi-am dorit nu să educ conștiințe, ci să le vorbesc. Scrisul a fost expresia solidarității mele. Am fost mai apropiată de presa scrisă decât de radio. Colaborările mele sunt mai degrabă rezultatul unor contribuții libere care apar publicate atât în presa de dreapta, cât și în cea de stânga. Nimeni nu poate spune că am fost în viața aceasta omul unei singure idei, cum nu am fost nici portavocea unei ideologii. Am făcut jurnalism cultural niște ani, până să rămân în învățământ. Apoi, relația cu presa a devenit un hobby, dar și un dialog necesar, prin care diseminăm rezultatele cercetărilor noastre sau punctele de vedere asupra unor chestiuni de interes pu­blic asupra cărora deținem expertiză. Am colaborat cu Adevărul, deși nu am rigurozitatea unui blogger (scriu mult și rar, mai degrabă, decât puțin și des), LaPunkt, unde sunt editor, Elegantine, în paginile căreia scriam despre capitalismul artistic, în urmă cu mulți ani, și Q Magazine, pentru subiecte relative la domeniile cultură și societate. Profesia a deschis câteva oportunități prin care am coordonat editorial reviste de tradiție academică, precum The Annals of the University of Bucharest, Philosophy Series, sau The International Journal of Aesthetics and Philosophy of Culture. De dragul lor, am sacrificat timpul în care, în mod obișnuit, scriam editorialul de luni din LaPunkt. Pu­blicul larg nu resimte un efort care în  lumea academică are nenumărate costuri – materiale și emoționale deopotrivă: pentru un articol de presă muncești câteva ore, poate chiar un ceas, pentru un articol științific publicat de o revistă serioasă muncești cel puțin câteva luni, cel mult câțiva ani.

R: Cum vă alegeți su­biectele despre care scrieți? Au legătură cu preocupările profesionale, cu viața socială,  sau cu zona de hobby? Cum a luat naștere volumul „Cultu­ral Capital and Creative Communication”. Ce reprezintă el pentru dumneavostră?

O.C.Ș.: Scriu din libertate. Nu cred în autorii buni ca forme de conștiință care scriu la comandă. Nimeni, niciodată, nu va avea autoritatea de a-mi spune despre ce să scriu și despre ce să nu scriu, deși    s-au făcut cândva presiuni asupra mea din acest punct de vedere. E ridicol să îi ceri cuiva să ocolească subiecte de interes pentru viața academică sau culturală doar ca să nu supere pe unul și pe altul, chiar dacă are dreptate. Și mi se pare de două ori mai ridicol să ceri așa ceva când presa e construită, preponderent, pe libertatea câștigată cu prețul vieților unor oameni. În spațiul public mă pronunț exclusiv asupra zonelor mele de expertiză profesională: educație, cultură, societate. Altfel stau lucrurile când vine vorba despre lucrările științifice. Volumul la care faceți referire – ,,Cultu­ral Capital and Creative Communication’’ – este rezultatul unei munci de trei ani, prin care am oferit studenților mei de la catedra UNESCO un curs nou. Specializarea lor este management intercultural și comunicare interculturală, și am considerat că un curs care analizează forme de capital cultural, relația dintre capitalul simbolic, social, cultural, va schimba ceva în orizontul lor educațional. Cel mai important, la acest nivel, este să înțelegi mecanismele subversive prin care capitalul cultural este convertibil în capital economic. Sursa de inspirație pentru această carte este gândirea – mai degrabă sociologică, decât filosofică – a lui Bourdieu. Am vrut să le ofer studenților un volum complet care tratează, istoric și cultu­ral spectrul de definiții ale capitalului și capitalismului, precum și dinamica lor, în termenii teoriei critice. Inițial, am proiectat volumul ca un instrument util studenților și profesorilor care caută răspunsuri sociale, economice și culturale la interdependența formelor de putere și de capital. Max Weber, Fernand Braudel, Daniel Bell, Herbert Marcuse, Jean Baudrillard, Theodore Adorno, Max Hork­heimer și Gilles Lipovetsky sunt autorii care pot fi înțeleși în urma lecturii acestui volum. Routledge a ales să îl publice nu numai pentru calitatea teoretică, dar și pentru conținuturile lui practice: exerciții de reflecție, analiză comparativă, care pot fi dezbătute în formula profesor-student, dar care sunt, în egală măsură, surse de interes pentru comunitățile corporate, aflate în căutarea unor forme de educație formală și nonformală pentru dezvoltarea capitalului lor cultural.

R: Ați spus că poate fi considerat și un instrument de lucru pentru sociologi, filosofi și  poate folosi audiențelor din mediul corporate. Cum se poate întâmpla acest lucru? Spuneați că ați testat cumva informațiile pe care le-ați transmis în acest volum lucrând cu studenții dumneavostră din cadrul programelor UNESCO. Ce puteți să ne spuneți în legătură cu acest aspect?

O.C.Ș.: Corporațiile sunt apreciate de autori mai rigu­roși de stânga drept structurile de generare a noului proletariat, din perspectiva forței de muncă. De aceea, există o nevoie organică de a aprecia relația dintre timpul-muncă și timpul-liber în dezvoltarea factorului uman. Angajatul trebuie să resimtă că i se întoarce mai mult decât expresia – monetară – a forței sale de muncă. Are nevoie de oportunități de dezvoltare și promovare, de creștere, de educație continuă. Cu alte cuvinte, capitalul uman este o parte a capitalului social, dar și a capitalului cultural al unei comunități, iar corporațiile, atunci când caută strategii pentru dezvoltarea durabilă încearcă, în bună măsură, să acumuleze mai mult capital cultural și să îl disemineze în mod corespunzător. Se vorbește despre suste­na­bilitate – cultura este ceea ce oferă sustenabilitate. Dezvoltarea durabilă nu e o chestiune relativă exclusiv la un proces de transformare organică, materială, a unei comunități. Este preponderent determinată de valorile, principiile și acțiunile care determină o cultură organizațională. Volumul de față caută să ofere comunităților corporate o vizi­une originală despre felul în care, gestionând corect capitalul cultural și instrumentalizându-l în determinarea și dezvoltarea capitalului social, vor produce profit, adică o acumulare a capitalului economic. Mulți dintre studenții noștri vin din corporate. Vor un program masteral, nu numai pentru implicațiile lui cognitive. Și-l doresc pentru a fi profesioniști mai buni în activitatea lor de zi cu zi. Începând cu anul universitar 2014-2015, Facultatea de Filosofie a integrat Catedra UNESCO în Departamentul de Filosofie Practică și Istoria Filosofiei. În cadrul acesteia se desfășoară exclusiv programe interdisciplinare de masterat în limba engleză. Pe lângă programele de Management intercultural și Comunicare interculturală, avem un MBA. Fiecare dintre cele trei programe reprezintă o oportunitate formidabilă pentru studenți de a lucra cu profesori de la universități și institute de cercetare prestigioase din Europa, ca Universitățile din Fribourg, Geneva, Hamburg, Dortmund. Prin urmare, nivelul de pregătire este unul înalt, mediul de lucru este competitiv și asta se simte atât ca student, cât și ca profesor. Routledge e cel mai bun loc pentru volumul dedicat capitalului cultural. Audiențele lor din mediul de business, dar și din zona academică sunt bine formate și asta asigură o vizibilitate excepțională ori­cărei cărți publicată de ei, după evaluări foarte riguroase.

R: „Routledge”, cu care ați semnat recent, este un editor de cărți profesionale și academice. Aceasta este prima dumneavoastră colaborare cu ei?

O.C.Ș.: Cu „Routledge” am mai lucrat în urmă cu trei ani când am realizat un volum colectiv, editat de Christina Rawls, Diana Neiva și Steven S. Gouveia, Philosophy and Film. Un volum deschis de Noel Carroll, un estetician și un filosof al artei de orientare analitică, în vogă. A fost o onoare să public studiul “Transnational Biopolitical Motives in Postmodern Cinema Žižek and Badiou on Udi Aloni’s Forgiveness and Local Angel” în această distribuție. Am văzut cu acea ocazie ritmul de lucru în perspectiva publicării, relația cu autorii, standardele contractuale, și mi-a fost evident că dacă vreodată am de publicat ceva în această zonă, Routledge va fi una dintre primele opțiuni. Partea bună atunci când lucrezi cu ei este că au un dublu segment de piață – UK, respectiv SUA – și își calculează foarte bine vandabilitatea produsului în acest dublu registru. Europa e mai degrabă un bonus.

„Cred cu tărie că în timp ce educi, trebuie să te educi”

R: Am înțeles că mai aveți publicate și alte volume. Unul dintre ele este lucrarea de doctorat. Ce puteți să ne spuneți despre ea? Ce înseamnă să obțineți titlul de doctor la scurt timp după ce ați devenit cadru didactic universitar? Câtă muncă înglobează acest rezultat?

O.C.Ș.:Doctoratul meu reprezintă timpul de care îmi amintesc cu cel mai mare drag când vine vorba de o muncă liberă, de un proiect de gândire care m-a pasionat și tocmai de aceea, a sfârșit prin a fi atât de personal.  Scopul tezei doctorale este acela de a constitui o teorie a validității estetice – sub forma unui mănunchi structural de pattern-uri revoluționare, de paradigme estetice complementare stilurilor artistice, respectiv de coordonate ideologice ale principiilor, valorilor, credințelor și practicilor care determină natura și predictibilitatea schimbării în arta modernă, demonstrând prin aceasta comutarea structurii revoluțiilor științifice la nivelul revoluțiilor estetice, respectiv artistice. Prima parte a tezei este dedicată justificării acestei posibilități teoretice, în vreme ce partea a doua tratează consecințele pragmatice ale acestui transfer structural articulând nevoia de a concepe o teorie a validității estetice care să explice exigențele schimbărilor de paradigmă, valabilitatea temporală și epistemică a unei paradigme autoritare, precum și criteriile pentru care dominanța unei paradigme se menține în condiții specifice, istorice, politice și culturale, într-o societate concretă. Când am susținut doctoratul, aveam experiență didactică de câțiva ani. Ce pot să vă spun însă e că nimic din educația mea – doctorală sau postdoctorală, pentru că imediat după aceea, am făcut un postdoctorat de 18 luni dedicat relației dintre patrimoniul cultural tangibil și intangibil – nu a reprezentat un demers făcut exclusiv pentru mine. Sunt adepta educației continue. De aceea, cred cu tărie că în timp ce educi, trebuie să te educi. Că un profesor și un bun cercetător sunt veșnic studenți, oameni ai „de ce-ului”, ai curiozității nobile. În mediul academic, dacă nu ești la curent cu ultimele cercetări în domeniul tău de activitate, ești pierdut. Toată lumea vrea să producă inovație în mediul universitar. Foarte frumos! Numai că nu poți produce noul câtă vreme nu cunoști limita pe care trebuie să o depășești. Asta presupune timp – mai mult decât credeți la prima vedere – în educarea continuă a cadrului didactic. Să fii profesor nu înseamnă o muncă de 8 ore pe zi. Suntem orice, mai puțin răsfățații timpului liber. Îmi amintesc și acum un fost președinte de stat care spunea că „profesorul care lucrează 16 ore pe săptămână s-ar putea să fie plătit mai bine decât mine, care lucrez 16 ore pe zi. Să-și caute eventual un al doilea job. Așa-i în capitalism”. Nu am avut o zi în care să lucrez mai puțin de 16 ore. Iar în acest capitalism sălbatic, educația este domeniul cel mai vulnerabil din perspectiva salariilor. Nu rămâi în învățământ decât din vocație. Dacă te uiți la cifre, oriunde e mai bine decât aici. Prin urmare, declarația aceasta a fost un gest de inconștiență, unul ofensator, nu o analiză economică habarnistă. Numai că neavând lideri politici care să stea mult timp nici în biblioteci, nici în universități, nu ne așteptăm ca munca din educație să fie apreciată și nici să primească locul pe care îl merită în societate.

R: Spuneați că ați semnat contractul cu „De Gruyter” pentru publicarea volumului „After Thomas Kuhn: The Structure of Aethetic Revolutions”. Ce v-a determinat să scrieți această carte, această lucrare științifică? Care este opinia dv. privind remodelarea lumii artei folosind „schimbarea de paradigmă” a lui Kuhn?

O.C.Ș.: Eu am pus o notă de subsol la comutarea structurii revoluțiilor științifice a lui Kuhn în artă. Ce anume face ca o paradigmă dominantă să fie valabilă un timp anume? Prin urmare, am introdus un concept nou și i-am oferit o teorie care completează maniera de lucru kuhniană în artă: validitatea estetică. Acesta a fost elementul de originalitate al tezei. Și tot asta a cucerit și evaluatorii de la De Gruyter. Am explicat cu ocazia acestui volum faptul că atât teoria kuhniană asupra revoluțiilor științifice, cât și discursurile succesorilor săi care au implementat structura revoluțiilor științifice în artă ar fi beneficiat de o mai mare plauzibilitate, acuratețe argumentativă și popularitate dacă mecanismele schimbărilor de paradigmă ar fi fost urmărite prin prisma noțiunii de validitate. Pe scurt,  am dezvoltat conceptul, explicând în compunerea și aplicarea lui rolul unor elemente constitutive precum: exigențe teoretice ale validității, reduse la corectitudinea formală și acordul cu forma empirică a conținuturilor pentru care se determină validitatea (rightness, respectiv truthfulness); funcții universale pragmatice ale principiilor validității; funcții pragmatice implicate de componentele procesuale ale validității estetice, respectiv definirea validității estetice ca un concept unitar. Studiile de caz – aplicarea acestei teorii în evaluarea „duratei” revoluționare a mișcărilor de avangardă – reprezintă un alt atu al cărții. Evaluatorii au apreciat că am explicat maniera în care, spre deosebire de revoluțiile științifice, revoluțiile estetice și artistice depind, pentru menținerea autorității și permanenței unei paradigme dominante, dar și pentru producerea schimbărilor de paradigmă, de factori politici contingenți. De ce Suprarealismul a mers la extrema stângă a spectrului politic? De ce Futurismul a fost, în bună măsură Fascist? Mai e posibilă o artă care se prezintă imună la factorul politic, precum Dada? Care sunt cele mai mari costuri ale politizării artei? Toate aceste întrebări își găsesc răspunsul în volumul After Thomas Kuhn: The structure of aesthetic revolutions in modernity.

R: Puteți să ne oferiți câteva răspunsuri la întrebările pe care dumneavoastră le-ați ridicat în acest volum precum „Cum putem urmări problema raționalității și adevărului în artă și estetică, inspirați din perspective științifice?”, ,,Sunt stilurile artistice asemănătoare paradigmelor științifice?”, „Avem dreptul să convingem paradigmele și capodoperele ca modele raționale în știință, respectiv în arte?”, Pe ce posibile temeiuri putem împrumuta din noțiuni științifice precum progresul și predictibilitatea, în studiul evoluției artei și al fundalurilor ei estetice?”, „Dinamica istorică a științei și artei este afectată de factori politici în același mod?”

O.C.Ș.: Atât cât putem fura din timpul cititorilor OPINIA, putem oferi mici răspunsuri – vă avertizez, nesatisfăcătoare, din pricina limitelor de spațiu și din pricina implicațiilor conceptuale, mai tehnice, pe care le comportă o asemenea discuție. Perspectiva mea e aceea că avangarda reprezintă un pachet revoluționar format dintr-o componentă estetică, deci ideologică, și o reprezentare a valorilor, principiilor și exigențelor ideologiei, ca stil artistic. Dacă frumosul este obiectul de compromis dintre rațiune și sensibilitate, atunci există o raționalitate la care putem aspira, din partea lumii artei, întemeiată tocmai pe acest element ideatic, deci rațional. Pe de altă parte, elementul ideologic este cel care obligă la o raționalitate care se continuă, de la nivel uman, la nivel instrumental, tehnic, atunci când își caută expresiile din lumea artei. Stilurile artistice sunt similare, nu identice, paradigmelor științifice, iar această întrebare aparține unui istoric al artei formidabil, parțial kuhnian, George Kubler, căruia i-am dedicat o bună parte din cartea mea. Dacă susținem teoria potrivit căreia capodopera este încununarea criteriilor de constituire și determinare ale unei opere, atunci da, capodopera trebuie gândită ca starea de maximă împlinire a unei paradigme pe care o recunoaștem după implicațiile ei estetice, normative, deci ideologice, și după expresiile ei artistice, deci după stilul corespondent. Despre progresul artelor – unul reprezentabil dialectic, nu liniar, așa cum se întâmplă în știință, s-a scris mult și nesatisfăcător. De ce orice modernitate visează să fie o antichitate, vorba lui Baudelaire? De ce Renașterea ia criteriile artei bune din Antichitate – ordine, simetrie, măsură, proporție – și adaugă un element, perspectiva, pentru a produce noul? E o manieră care sugerează că întotdeauna progresul artei impune dialectica sa. De altfel, și vicleniile istoriei merg pe aceeași structură a progresului civilizației. De ce Rusia suprematismului artistic e dependentă de reflexe antidemocratice? E o temă de gândire, care leagă antropologia culturală și cea politică. Nici știința, nici arta, nu au scăpat de propagandă și de rezistență. Sunt politizabile, manipulabile, chiar dacă, în genere, arta este mai facil de exploatat din perspectiva capitalului politic decât știința. În același timp, e și mai rezistentă. Adevărul științific e verificabil, obiectiv universal, adevărul artistic speră, cel mult, la o valabilitate universală subiectivă: de aici și vulnerabilitatea lui în fața ingredientului politic.

R: Aveți și volume pe care le-ați tradus. Ce cărți ne-ați recomanda din cele mai noi traduceri?

O.C.Ș. : Acum ceva timp am primit un cadou de iarnă foarte inspirat, ultima trilogie a lui d’Ormesson,  L’Espérance en héritage. Am tradus-o acum doi ani, începând lucrul la ea chiar de ziua mea. Mă bucur că traducerea completă a trilogiei a apărut la Editura Cartea Românească Educațional, în condiții grafice excepționale. Găsiți în paginile acestei lucrări trei cărți reunite: ,,Ca un cântec de speranță”, ,,Ghidul celor rătăciți” și ,,Osana fără sfârșit”. O luciditate copleșitoare și un spirit de avangardă fac ca aceste cărți să fie printre cele mai bune testamente filosofice citite vreodată. Au dragostea de viață din Amor fără miză și echilibrul specific povestirilor din Ce am făcut?.

În egală măsură, au arhitectura unui jurnal care împrumută melancoliile lui Seneca, prudența lui Marc Aurelius, raționalismul lui Descartes și, în locul unei (auto)ironii socratice, un savuros umor ormessonian. Am tradus această trilogie și pentru că este cartea de rămas bun a lui d’Ormesson. Și-a luat la revedere de mai multe ori, asta numai pentru că a trăit filosofic, adică sub semnul conștiinței unei morți pe care trebuie să o povestești până te împrietenești cu ea. Apoi n-are decât să se întâmple. Deloc accidental, adversativul din coada unuia dintre cele mai nobile titluri ormessoniene lucrează în favoarea acestei apropieri. Frumoasă a fost această viață. Totuși.

Nimic nu m-a bucurat mai mult din tot ce am tradus până acum decât lucrarea de față. Rămâne o carte de suflet, așa cum d’Ormesson ramâne un filosof excepțional de la dreapta spectrului politic francez. El a fost cel care le-a primit pe Simone Veil și Marguerite Yourcenar în Academia Franceză. A încurajat prezența și activitatea femeilor în filosofie, așa cum eu nu am văzut la niciun intelectual de dreapta român din această breaslă. De altfel, e unul dintre favoriții lui Macron. Și dacă vă întrebați de ce cineva cu viziuni de stânga traduce un gânditor profund de dreapta răspunsul e simplu: cred în echilibrul dintre cele două aripi ale spectrului politic tot așa cum cred că dacă România ar fi avut intelectuali de dreapta de talia lui d’Ormesson, atunci dreapta elitelor noastre nu ar mai fi fost o glumă bună.

Pentru aceia mai orientați către filosofie și artă, am o altă veste bună. După o muncă serioasă și dedicată, traducerea volumului Estetizarea lumii. A trăi în timpul capitalismului artistic a fost publicată. Sunt 400 de pagini de filosofie și sociologie care închid un proiect la care aveam o datorie, în evoluția mea profesională. Aceea de a închide un orizont de care am fost mai aproape ca nimeni altcineva din „bucla” noastră, și anume capitalismul artistic ca ideologie a societăților creative transestetice, proiect care a hrănit o bună parte din Capitalismul (meu) artistic, publicat în 2016. În ultimii zece ani, cariera mea a fost marcată, nu în mod destinal, dar cu siguranță într-o formă cuprinzătoare, de lectura operei lui Gilles Lipovetsky. O bună perioadă mi-a fost greu să scap de un designator care, din partea cititorilor și criticilor mei, ba poate chiar și a studenților, teritorializa orizontul de expertiză drept „capitalismul artistic”, marcat de ceea ce, pentru mulți dintre adversari, a reprezentat întotdeauna un sistem de insuportabile lipovetskyanisme. Nu e chiar așa de rău să ajungi lipovetskyan. Ba dimpotrivă. E un titlu de luciditate. Treptat, au înțeles că noi suntem cei care construim, în orice receptare hermeneutică, centre și periferii. Iar dacă Lipovetsky a fost, în cultura noastră, un periferic, până nu demult, acest lucru se datorează faptului că am fost niște marginali, așadar niște necunoscători confortabili, față de problemele civilizației spectaculare. Oricum, la noi trendurile occidentale ajung mai greu. Pe vremuri, circula un banc, critic, la adresa elitelor culturii autohtone, pe care îl parafrazez, din dorința de a sublinia un adevăr comic și trist: „când va fi sfârșitul lumii, aș vrea să mă prindă în România, aici lucrurile ajung mereu mai târziu”. Așa s-a întâmplat și cu Lipovetsky. A ajuns târziu, iar când a ajuns, publicul s-a lăsat sedus de discursul său, fără a construi și o masă critică pe măsură la adresa ideilor și soluțiilor pe care le-a avansat pentru reconsolidarea democrațiilor hyper-individualismului. Or, în ultimii ani, din momentul în care am scris Moartea fericirii light. De la reforma etică la metafora estetică (Ars Docendi 2012, 2020), o lucrare-replică la adresa Amurgului datoriei, până în 2016, când am publicat la Paralela 45 Capitalismul artistic. Consumul operei de artă în patru pași: Marcuse, Debord, Baudrillard și Lipovetsky, tot ceea ce am făcut a fost să aduc teoria critică mai aproape de audiențele filosofice specializate și nu numai, însă nu prin „rețele” tradiționale, ci prin noi aplicații și dimensiuni care așază arta în centrul acestui nou ecosistem al societății de consum. Nu a fost deloc surprinzător pentru mine să văd că în ciuda entuziasmului din ultimele două decade de a-l traduce pe Lipovetsky, aflat în topul celor mai bune edituri din spațiul cultural românesc, de data aceasta, au trecut ani buni de la publicarea acestei cărți fără urmă de tentativă de traducere în limba română. Explicația e una simplă, însă solidă. E o lucrare monumentală, grea, cu asperitățile ei filosofice, tehnică, ba poate cea mai tehnică dintre lucrările lui Lipovetsky – rareori l-am văzut atât de analitic, de politic și în același timp de atent la sistemul și metoda pe care le dezvoltă odată cu propria gândire. A fost un efort pe alocuri nevrotic, alteori hyper-ludic, ca să păstrez o notă a autorului. Oricine se apropie de Lipovetsky în această carte trebuie să empatizeze (anti)marxist, să gândească filosofic, să se raporteze postmodern la lume și să scrie ca un francez. Or, numai atât și e destul de complicat. Un an de zile am lucrat în gândirea, în limba și în tradiția filosofică a unui autor capricios, care are acrobațiile lui intelectuale de la stânga spectrului politic, între școala de la Frankfurt și tot ceea ce i-a urmat.

R: Mai aveți și alte lucrări la sertar sau în lucru? Ce planuri de viitor aveți? Ce vă motivează cel mai mult să scrieți, faptul că sunteți cadru didactic și trebuie să le oferiți în permanență studenților informații noi sau pasiunea pentru scris și pentru cercetare?

O.C.Ș.: Scriu, printre picături, la un roman, Râsul lui Dumnezeu. Am un curs de Teorii ale reprezentării de finalizat, pentru care am o carte academică în lucru, și un volum dedicat romantismului filosofic: Modernități romantice. Semestrul acesta mă las însă confiscată de studenți: e semestrul meu aglomerat, plin de cursuri, și încerc pe cât cu putință să ofer feedback constant studenților, mai ales celor care își scriu acum licențele sau disertațiile. Nu e un compromis, e o bucurie: când ești profesor, timpul nu mai e al tău, e al unei comunități care aparține societății din care faci parte și pe care, fără un altruism naiv, vrei să o vezi mergând spre bine. Până în vară, n-am timp liber, iar imediat cum se finalizează cursurile, am cel puțin o lună de predare în Europa, la diferite școli de vară, în Suedia, Belgia și Germania.