Alexandru PRIPON
Generația mea a promis schimbarea. S-a născut în vremuri de comunism fălos, înfoiat ca un curcan, și a învățat ce înseamnă libertatea în timp ce își așeza la loc ferit, sub teancuri de vise copilăresc-adolescentine, cravata roșie cu tricolor („mândria pionierilor”) sau insigna de UTC-ist.
Generația mea avea să schimbe lumea, pentru că bunicii și părinții, încătușați de aberantele cătușe ale „erei de aur”, nu au putut.
Generația mea trebuia să existe, să creeze un viitor diferit, să răscumpere prezentul din mâinile tremurânde ale trecutului rătăcit către o devenire înnegurată.
Dar lucrurile nu au stat așa. Noi am pășit înspre lumină, am privit atent în jur, apoi am rămas așa, nemișcați, într-o expectativă geamănă cu nemișcarea culpabilă. Anii au trecut, noi am depășit (binișor) pragul vârstei de 40 de ani, am devenit netineri, nepasionați, neputincioși, cel mai adesea, în privința traiectoriei printre secunde și concepte. Captivi în veșnica furtună a teoriilor mutilate și a sloganurilor compromise, încă mai căutăm, sporadic, o cale către prea vechile, deja, idealuri – o cale ascunsă, în mod straniu, sub aparența începuturilor și finalurilor, până la deplinul, previzibilul eșec.
Cred că, dincolo de orice, primele, cele mai importante victime ale uraganului informațional (cel răstignit, adesea, astăzi, pe meleagurile informatice) am fost noi. Generația noastră. Am fost expuși adevărurilor trunchiate, minciunilor sulemenite și truismelor contorsionate, am descoperit, în mod empiric, lumea din spatele „cortinei de fier”, am vrut din toată inima să înțelegem rosturile noilor orizonturi, am eșuat, am trudit și am pornit mai departe… Strădania căderilor, mirărilor, urmărilor este ceea ce lăsăm moștenire altor generații, vlăstarelor tinere.
Îmi amintesc efervescența presei postdecembriste, în acei ani ’90 când totul părea posibil și nimic nu putea fi ireal. Ideile nu aveau zăgazuri, cuvintele nu aveau lesă, oricine vorbea despre orice, fără ca nimeni să distingă tendințele de manipulare ori simplă dezinformare. Zvonurile aveau aripi și se avântau către înălțimi aparente, purtându-ne către concluzii pripit-hotărâtoare. Nu știam, pe atunci, că viața poate fi netrăită, ani și ani la rând, cu patimă și fără dreptate, urmând niște umbre vag proiectate pe ziduri. Și, oricât de înțelepți ne-am considera – capabili să așezăm la locul lor, în tabele riguros trasate, adevărul și minciuna, fie ele și deghizate ingenios –, realitatea este că, sub imperiul aberantului cotidian, ajungem cu toții să adoptăm idei second hand, șleampete și zdrențuite, păstrându-le, peste ani, în acel cotlon al minții unde rațiunea și intuiția coexistă într-un mod straniu, dar eficient.
Mă surprind, astăzi, cu rememorarea unor evenimente de după Revoluție, interpretate partizan. Observ, mirat, că păstrez convingeri din acele vremuri și sunt dispus să le utilizez în conversații, fără a le mai trece prin filtrul gândirii, înțelegând târziu, adesea prea târziu, că tocmai am emis niște nerozii, prezentate, la acel moment al efervescenței năucitoare, în presă, cu rolul de a convinge și înregimenta politic. Și, bănuiesc, nu sunt deloc singur. Toți cei care am trăit respectivele vremuri aparent simple purtăm balastul informațional așezat de-a valma în cala existenței, înclinându-ne inexplicabil, irevocabil către furtunile din larg, pe care le confundăm cu portul firescului refugiu.
De aceea, generația mea, care a promis schimbarea, nu va izbuti să creeze un viitor diferit. Captivi într-un precedent primejdios de persistent, noi nu vom putea privi lucid, obiectiv, rațional nici măcar prezentul, fără a-i asocia înșelătoarele năluci ale trecutului. Singura noastră șansă ar fi ca, primind în piept forța uraganului calp-informațional din zilele noastre, să îi învățăm pe urmașii noștri să observe, să gândească și să discearnă, pentru a nu ajunge, asemeni nouă, în situația de a privi evenimentele decisive prin lentila deformată a ideilor preconcepute, primite de-a gata. Generația care va urma trebuie cu necesitate să aibă șansa de a schimba lumea, conștient și profund, iar noi o putem educa în acest sens, fără a considera, măcar o secundă, că este o corvoadă ori o acceptare a propriului eșec, ci înțelegând că este o datorie de onoare ce ne revine măcar acum, în ceasurile dinaintea furtunii.
Remarcăm că, în ultimul timp, a devenit tot mai des întâlnit așa-numitul fenomen „fake news”, care urmărește să ajungă, folosind, poate, alte procedee, la rezultatele veninoase ale informațiilor propagate în anii ’90. Cred că de aici ar trebui să înceapă misiunea noastră, de la a-i învăța pe urmașii noștri să identifice adevărul, dincolo de cuvinte. În caz contrar, vor ajunge, fără îndoială, în situația noastră: să plutească, fără cârmă, pe marginea inevitabilului dezastru.
