Deși emoțiile, pentru unii pozitive, pentru alții nu prea, legate de decizia istorică votată de Consiliul Europei, care a deschis cale dreaptă pentru Republica Moldova spre Uniunea Europeană, s-au mai astâmpărat, subiectul rămâne de actualitate și cele 35 de examene (potrivit paginii Parlamentului European, Republica Moldova urmează să negocieze cu fiecare țară a UE pe 35 de capitole ce acoperă numeroase zone de politici ale UE) ne dau nu doar speranțe, dar și ne mai furnică prin spate – vom ține oare piept la toate provocările?
De altfel, chiar îndată după ce a fost anunțată decizia celor 26, ministrul moldovean de Externe, Nicu Popescu, a declarat că deja începând cu ziua de vineri Republica Moldova va începe munca asupra celor 35 de capitole, fiecare dintre noi își dă bine seama că acest heirupism este mai degrabă o exprimare a intențiilor bune decât o realitate. Și când afirm aceasta nu am în vedere guvernarea (care este obligată, din oficiu, să fie locomotiva acestui proces), dar societatea în ansamblu. Nu de alta, dar politicienii, analiștii, comentatorii și cârcotașii de tot felul, cărora votul din 14 decembrie nu le-a prea priit, au ieșit zgomotos la rampă și toarnă polonicul lor cu dohot în lingurița de miere. Printre critici și atotștiutori (nu le dau numele, fiindcă nu acesta este scopul meu – cititorii știu de ce) se evidențiaz acei care au fost, într-un fel sau altul, implicați în procesul de aderare a Republicii Moldova la Uniunea Europeană, iar astăzi au rămas, inclusiv din cauza lor, în afara fenomenului și se limitează doar la ghionturi și analize (acide) – chipurile, domniile lor nu s-au așteptat la acest vot al Consiliului Europei, fiindcă autoritățile de la Chișinău nu au îndeplinit nici pe departe cerințele partenerilor europeni. Printre rânduri ar trebui de citit că dacă ei erau la putere, Doamne ferește, lucrurile ar fi stat altfel, mult mai bine…
Este neîndoielnic faptul că votul șefilor de stat și guverne ai UE a fost unul neașteptat nu doar pentru „vizionarii” de pe malul Bâcului, dar și pentru toți acei care cunosc cât de greu a fost obținut acest statut de alte țări-candidate la aderare. Republica Moldova și Ucraina au avut noroc, chiar dacă aceasta sună cinic în condiții de război. Și dacă cineva consideră că a fost vorba despre un vot geopolitic și că acesta (votul) a trebuit să demonstreze unitatea UE în fața pericolului din est, nu greșește cu nimic. Or, dacă situația din Europa și din lume în general era alta, începerea negocierilor ar fi fost mult mai anevoioasă, indiferent de cine era astăzi la putere la Chișinău. Acum mingea este totalmente în terenul nostru și doar de noi depinde care va fi ritmul negocierilor și cât de repede și de bine vom putea susține cele 35 de examene. Acum avem nevoie de o echipă de negociatori, credibilă și responsabilă atât pe interior, cât și pe exterior, iar faptul că la Chișinău a crescut o pleiadă de tineri bine școliți și bine intenționați (la urma urmei, n-o să ne bazăm în continuare pe acei care, vorba moldoveanului, „și-au trăit traiul politic și și-au mâncat mălaiul”) este incontestabil. Pe de altă parte, faptul că pe fiecare capitol vom discuta cu fiecare țară-membră în parte, fiind dezlegați de la locomotiva Ucraina, ne avantajează, or Victor Orban a promis Kievului probleme în aceste negocieri.
În această ordine de idei, vreau să mai menționez un avantaj al Chișinăului – în rezolvarea multor capitole și ajustarea la standarde euro-
pene a unor legi și acte normative noi avem experiența României și deschiderea Bucureștiului în această privință. Ce-i drept, pe de-o parte președinta Maia Sandu se arată încântată de această posibilitate, dar, pe de altă parte, se întrevăd și unele rezerve în declarațiile ei – chipurile, mulțumim vecinilor, dar și noi suntem în stare să facem față lucrurilor. Probabil, se mai consideră că apelul la sprijinul fraților noștri de peste Prut ar putea diminua din șanse la viitoarele prezidențiale, fiindcă românofobia mai are încă mulți adepți în Basarabia, inclusiv în cercurile influente de la Chișinău. Consider că nu este cazul să facem pe placul celor care nu au neam și țară, să nu spunem ce doresc să audă urechile lor, dar să acționăm în strctă conformitate cu așteptările și interesele cetățenilor. Până la urmă, fiecare procedează cum dorește, dar oportunitățile în care se dă cu piciorul au năravul să se răzbune.
În fine, trăim vremuri când mai bine ar fi să fie bine și să îngropăm adânc securea războiului. Cu siguranță, o să fie greu, deoarece mai mulți „lupi” se vor deghiza în „oi nevinovate” (cică, Dodon este gata deja să plece la Bruxelles pentru nu știu ce convorbiri cu oficilități din UE!). Ni s-a oferit o șansă istorică și nu avem dreptul s-o irosim. Dacă vom fi înțelepți și uniți, dacă nu vom descoperi biciclete, termenul de aderare, 2030, o să fie prea îndepărtat.
