Pentru mine 1 decembrie nu este o zi obișnuită în calendar, și afirm aceasta fără patos și fără o dorință, deschisă sau ascunsă, de a mă evidenția cumva sau de a-mi demonstra „exclusivitatea”. Or, la fel ca mine gândesc și speră zeci de mii de români din partea dreaptă a Prutului. Pentru mine Ziua Națională a Țării este, în egală măsură, un prilej de a simți apartenența la un popor vrednic și frumos și o mândrie care nu poate fi exprimată prin cuvinte, dar prin acel nod în gât și acea „piele de găină”, la audierea Imnului României. Pentru mine, ca și pentru zeci și sute de mii de români, oriunde s-ar afla aceștia, soarele răsare din altă parte decât ni s-a spus ani în șir. Pentru mine este cinste și onoare să mă știu neam cu Mihai Eminescu și George Bacovia, Nicolae Grigorescu și Nadia Comaneci. Pentru mine nu poate fi o mai mare bucurie și împlinire decât să știu că mă simt acasă și la Soroca, și la Buzău, și la Nișcov, și la București.
Trăim vremuri grele, ba chiar nemaipomenit de vitrege, și acest sentiment – de apartenență la Neam și Țară – crește în intensitate de mii și milioane de ori. În aceste vremuri năprasnice este atât de important să știi că ai pe umerii cui să plângi și de la cine să primești un ajutor și un sprijin. Noi, românii basarabeni, chiar dacă mai ieri eram smulși din corpul Țării de vitregia istoriei, astăzi suntem, fără îndoială, niște răsfățați ai sorții și alții nu au decât să ne invidieze. Când simți apartenența la un neam cu un trecut destoinic și un viitor așijderea nu mai dorești să fii o fantomă fără perspective, dar un Făt Frumos care renaște din propria cenușă. Când știi că trecutul rămâne acolo unde îi este locul, iar viitorul sună bine, orice fel de criză – energetică, economică, politică sau socială nu ți se pare o barieră de netrecut. Dimpotrivă, văzând luminița din capătul tunelului (iar această luminiță nu poate fi decât UNIREA), forța și încrederea vin și de acolo de unde nu te aștepți.
De altfel, la destrămarea Uniunii Sovietice, am pus pariu cu un coleg că Republica Moldova va fi prima dintre cele cincisprezece „republici-surori” (cum se numeau, în zeflemea și cu mare doză de sarcasm, componentele URSS) care va ieși de sub influența imperiului și va construi o viață nouă alături de Țară. Argumentele erau de netăgăduit: spre deosebire de alții, noi aveam la cine merge și împreună cu cine să construim un viitor pe măsura așteptărilor și pe merit (nu de alta, dar este greu să găsești un alt teritoriu care, la fel ca și Basarabia, a fost atât de crunt bătut de vântul pribegiei și al străinătății). Nu de alta, dar în acel imperiu construit pe lacrimi și pe sudoare românii basarabeni erau aidoma unui corp străin, chiar dacă ni se mai cântau osanale și ne mai numeau unii „livada URSS-ului”. Până la urmă, în realitate tot mai aproape am fost de coada vacii decât de cosmodrom… Au trecut însă anii, iar noi mai continuăm să fim unicele jertfe al odiosului pact Ribbentrop-Molotov și continuăm să ne bălăcim în apele tulburi ale unei societăți bolnave. Chiar dacă, cum spuneam mai sus, suntem niște răsfățați ai sorții și am avea motive îndeajuns ca să facem marea schimbare și să nu ne smiorcăim pe la toate colțurile.
Apropo, recent zicea cineva că Republica Moldova este prea mică și prea puțin importantă ca de una singură să-și decidă ziua de mâine. Zice acel cineva că viitorul Basarabiei este în mâinile Țării și că Uniunea Europeană a aruncat cartoful fierbinte în mâinile Bucureștiului. Personal nu am nimic împotrivă ca acesta să fie adevărul. Timp de treizeci și ceva de ani am demonstrat că de unii singuri va fi imposibil să supraviețuim într-o lume plină de șacali și că acele costuri ale unei „independențe” scrise cu fuiorul pe apă sunt incomensurabil mai mari decât revenirea la matca firească. A venit timpul să nu mai plecăm mioritic urechea la ceea ce spun dușmanii noștri din exterior și din interior, dar să reflectăm asupra idealurilor noastre și să nu așteptăm că cineva ne va face fericiți…
Cu părere de rău, pentru mulți basarabeni cu pașapoarte care le confirmă cetățenia Țării ziua de 1 decembrie este o zi obișnuită din calendar, o zi care nu-i obligă la ceva și îi lasă reci. Este dreptul lor să se simtă cum doresc și nu am nici un drept să-i condamn, fiindcă Dumnezeu le vede pe toate și fiecăruia îi va da după merit. Vorba ceea, dragoste cu de-a sila nu se face. Iar dragostea de Țară este altceva decât a păstra în buzunare un simplu pașaport.
La mulți ani, România! La mulți ani, dragi români!
