La doi ani de la venirea la putere, actuala guvernare a făcut, recent, o trecere în revistă a celor obținute în această perioadă, a problemelor cu care s-a confruntat societatea și a precizat ceea ce trebuie să recunoaștem fiecare dintre noi, dar nu o facem întotdeauna (fie din grabă sau neștiință, fie din răutate sau ranchiună) – acest termen nu este suficient pentru a pune note obiective, darămite pentru a trage concluzii pripite și a pune diagnoze.
Chiar dacă cineva consideră că pentru a ne da seama de ce este în stare și de ce nu este în stare o guvernare sunt de ajuns 100 de zile/2 ani, această „axiomă” nu mi se pare bătută în cuie. De altfel, o fi așa, nu zic, dar niciodată nu trebuie să punem accent pe cifre/termene și să lăsăm în umbră circumstanțele în care a activat cutare sau cutare guvernare. Or, actualii deținători ai „pâinii și cuțitului” au supraviețuit în condiții vitrege, despre care în popor se zice că „nici puiului de șarpe să nu-i dorești”. Adică, este clar că aceste totaluri vor reflecta nu atât potențialul guvernării, dar limitele ei de a activa și de a livra rezultate în situații de forță majoră. Această constatare însă îmi permite să mă expun și eu pe marginea celor obținute și a celor ratate în acești doi ani, iar evaluarea activității celor aflați la putere o voi face utilizând două dintre cele patru semne/operațiuni aritmetice – plusul și minusul. Cu o precizare obligatorie: voi trece în revistă doar succesele și succese care, la umila mea părere, sunt mai la suprafață.
Astfel, dacă este să vorbim despre acțiunile cu semnul PLUS, cele mai importante succese ale actualei guvernări sunt legate de politica externă. Ce-i drept, mai mulți analitici și comentatori sunt de părerea că partea leului, în această activitate, aparține președintei Maia Sandu, trebuie să menționăm că și ministrul Nicu Popescu nu a stat cu mâinile în sân, reușind să se transforme, mai repede decât îmi imaginam, dintr-un ONG-ist sadea într-un om de stat care a pus umărul pentru ca luntrea (că n-o să-i zic corabie) pe nume RM să vâslească în direcția corectă. Această direcție este, fără îndoială, pașii concreți spre aderarea la UE și ieșirea din CSI. Pentru prima dată, guvernarea de la Chișinău nu se complace în rolul, pardon, vițelului care suge de la două vaci și declară că taie poala și alege Berlinul și Bucureștiul în detrimentul Bișkekului și Magadanului. Fără îndoială, această fermitate și acest curaj are la bază războiul din Ucraina și aceasta nu este o simplă constatare, dar o recunoaștere a faptului că autoritățile de pe malul Bâcului au ales să fie de partea binelui și cu inima, și cu capul – vă imaginați ce ar fi fost dacă la putere erau Dodon, Chicu, Voronin sau Șor? Un alt succes incontestabil al guvernului Gavriliță/Recean este politica socială echilibrată și adecvată timpului în care trăim. Știu că mai multă lume va suci degetul la tâmple – chipurile, ești nebun sau nu știi ce vorbești? Ba da, nu sunt nebun și știu ce vorbesc – cu unele excepții, guvernarea a făcut tot ce a putut, ținând cont și de faptul că nimeni și niciodată nu s-a lovit de astfel de greutăți și că cetățenii au ieșit din iarnă mai puțin șifonați decât ne așteptam. Deloc întâmplător, toată lumea a regretat plecarea din funcție a ministrului Marcel Spătaru.
Despre celălalt pol, cu semnul MINUS, aș putea vorbi mai mult decât despre cel cu semnul plus, dar mă voi limita la doar câteva dintre neajunsurile actualei guvernări. În primul rând, politica cadrelor a fost (și mai este) una mai mult decât defectuoasă – de la început PAS-ul a închis ușa în nas celor care le-ar fi putut aduce o plusvaloare, chiar dacă formal și Maia Sandu, și liderii formațiunii declarau că cine dorește poate să completeze lista „oamenilor buni”, dar se simțea o mare doză de mimare și de lipsa unei dorințe de a împărți cu cineva laurii (până la urmă, nu era vorba despre lauri, dar despre împărțirea cu cineva a responsabilităților și eventualelor eșecuri). În al doilea rând, s-a simțit și se simte o anumită doză de aroganță și ignoranță în relațiile cu acei care ar fi putut fi parteneri, dar nu rivali politici. Cineva încă mai crede că prezența rucsacului în spate și un CV impresionant (dar, deseori, fără acoperire calitativă) automat te include în lista celor aleși. În al treilea rând, nu prea țin minte ca un partid politic să fie la fel de deficitar la capitolul „comunicare”. Serviciile de presă ale ministerelor și președinției sunt ca și inexistente. Nu știu ce se întâmplă, dar se creează impresia că cineva chiar crede că pe valul popularității președintei Maia Sandu PAS-ul va urca în căruța guvernării și după doi ani – sincer vorbind, eu sunt total pesimist, în acest sens, și consider că trebuie de remontat ceea ce se mai poate de remontat. În al patrulea rând, apariția mai multor partide noi de sorginte democratică și pro-europeană se datorează, în mare măsură, celorlalte trei metehne ale guvernării, menționate mai sus.
În fine, dacă așa cred eu, această nu înseamnă că așa este în realitate. Probabil, Dumneavoastră aveți altă părere și este normal să fie așa – lumea este frumoasă, fiindcă este diferită.
