Sport

Viața unui jucător profesionist de tenis (II) | Irina Fetecău: „Sportivii de performanță nu sunt niște oameni normali”

Irina Fetecău – fiica buzoianului Adrian Fetecău, jurnalist sportiv la Radio România Actualități, fondator și lider al grupului umoristic „Vouă” – a marcat cele mai mari reușite din carieră în 2021. A intrat în calificările de Grand Slam, moment din care „se poate întâmpla orice”, cum se spune în lumea tenisului. Cu toate acestea, anul 2022 a venit la pachet cu o accidentare și o operație de pe urma căreia sportiva încă se recuperează.

„Cea mai mare reușită a fost că am ajuns în calificările de turneu de Mare Șlem. Am prins trei Mare Șlemuri din patru, aș fi prins și Roland Garros dar am urcat în clasament puțin prea târziu. Așa că am prins Wimbledon, US Open și Australian Open și am ajuns 200 mondial. După 200 mondial urmează acel 100 mondial pe care ți-l propui. Și asta mi-aș fi propus pentru anul acesta. Dar pentru mine cea mai mare performanță a fost că am reușit să pătrund în calificările de Mare Șlem pentru că se zice că de aici se poate întâmpla orice. Emma Răducanu de pildă a venit din calificări de US Open și a câștigat”, spune Irina.

În martie 2022 Irina Fetecău a avut o accidentare, iar leziunile de pe cartilaj au necesitat operație. „Am avut leziuni grave pe cartilaj și ceea ce este rău este că acest cartilaj, nefiind vascularizat, foarte greu se mai regenerează în timp. Cu acel puțin pe care îl am în ambii genunchi, la unul a fost nevoie de operație, va trebui să rezist în următorii ani cu foarte multă recuperare. Noroc că și medicina a progresat și acum există alte speranțe pentru sportivii cu astfel de accidentări. În general accidentările la genunchi care necesită operație sunt foarte grele și de lungă durată. Am pornit înainte de această operație cu gândul la o recuperare de două-trei luni, dar s-a dovedit a fi mai complicat. Trei săptămâni nu am putut să merg și inițial era vorba că o să calc imediat după, de acolo îți moare musculatura și s-a îngreunat foarte mult recuperarea. Deci din două-trei luni, automat am pornit spre șase luni. Ulterior au apărut probleme și la celălalt genunchi, adică nici în acest moment nu sunt 100 la sută recuperată. Dar ne apropiem cu pași repezi spre revenirea în meciuri.

Și eu am pus această întrebare doctorilor mei, cât va dura recuperarea, de ce unii sportivi se recuperează mai repede și alții mai greu. Ideea e că fiecare organism are ritmul lui și a trebuit să accept ideea că a fost grav, durează mult, dar important e să mă fac bine. Depinde mult de tipul de accidentare. Când apare operația, operația rezolvă lucrurile, dar le și complică. De aia la noi, în sport, se zice <orice până la cuțit>. Când ajungi trebuie să ai puțin mai multă răbdare după. Dar a fost cea mai bună soluție ca să îmi pot continua cariera și ca să am o viață normală după tenis. Dacă îmi pierdeam cartilajul de tot era foarte greu să mai fac sport de performanță.

Uite, de exemplu, Jaqueline Cristian s-a operat cu o lună înainte de mine, a avut ligamentele încrucișate rupte, tot ceva foarte grav, ea e unul din cazurile care s-a recuperat foarte repede, după șase-șapte luni a început să joace meciuri. Alții, după o astfel de accidentare, vezi cazul Ianis Hagi, nu joacă nici în ziua de azi, după aproape un an”, mai povestește Irina.

„Pe partea personală au fost multe dezamăgiri până la relația actuală”

Irina Fetecău mai spune că viața unei jucătoare profesioniste de tenis are multe plusuri, dar nu lipsesc nici minusurile. Ore întregi de muncă zilnic, epuizare fizică, un program riguros de somn, toate acestea lasă destul de puțin timp pentru familie, prieteni sau partener. Totuși, jucătoarea de tenis susține că a descoperit secretul pentru echilibru.

„Sincer, e foarte greu. Sportivii de performanță nu sunt niște oameni normali. E foarte greu să găsești un echilibru. Secretul e să găsești oameni în jurul tău care să înțeleagă foarte bine ceea ce faci. Jucătorii de tenis în general sunt foarte egoiști și așa trebuie să fim. Eu mâine am antrenament la 9, eu trebuie să mă odihnesc, la 11 să mă culc ca eu să am energie a doua zi să îmi fac programul. Asta înseamnă că nu pot să mai ies în oraș sau nu pot să stau până târziu. Iar cel de lângă mine, prietenii mei, trebuie să înțeleagă că asta îmi cere meseria. Emoționalul contează foarte mult pentru că până la urmă suntem ființe umane și nu mă plâng, am reușit să găsesc un echilibru. Părinții mei au avut un rol foarte important, și-au dorit să nu simt lipsurile, viața asta are foarte multe plusuri dar are și minusuri. M-au încurajat să merg la petreceri, să ies cu prietenii, să merg la concerte, să fac tot ce face un tânăr de vârsta mea.

Pe partea personală au fost multe dezamăgiri până la relația actuală. Sunt cu prietenul meu de trei ani și jumătate, dar și lui i-am spus foarte deschis și onest de la început: uite în ce te bagi, eu trebuie să am liniște la turnee, o să fiu plecată trei săptămâni, două sunt acasă, în unele seri nu o să pot să ne vedem fiindcă o să fiu foarte obosită, nu o să pot să ies sâmbetele în club și câte și mai câte. El este preparator fizic și kinetoterapeut și automat a înțeles diferit, iar de doi ani colaborăm inclusiv pe plan profesional. Eu sunt un caz norocos în sensul că omul de lângă mine are legătură cu domeniul. O să vezi că multe tenismene au relații cu antrenorii sau cu oameni apropiați de domeniu pentru că altfel e greu când veniți din lumi diferite”, mai spune Irina.

„La început nu mi-a plăcut foarte mult, am plâns puțin la primele antrenamente”

Irina a început să facă tenis de la cinci ani, iar principalul motiv a fost că „nu era un copil atletic”; drept urmare părinții ei au considerat că e necesar să facă un sport. Pe de altă parte, tatăl ei a avut o pasiune pentru tenis, iar de acolo îi vine și numele.

„Tata a avut o pasiune pentru tenis. A jucat și el puțin în adolescență și dacă el la un moment dat a trebuit să aleagă între școală și tenis și pe vremea aia, înainte de ’89, a trebuit să aleagă școala, a rămas cu acest regret. De asta și-a dorit să fac eu, de asta mă și cheamă Irina, după Irina Spîrlea, care în anul ’96 când m-am născut eu a fost numărul 7 mondial. La început nu pot să zic că mi-a plăcut foarte mult, am plâns puțin la primele antrenamente, era ceva nou. Ulterior am văzut că nu e de glumă și că trebuie să încep să joc. Acum, serios vorbind, a început să îmi placă. Părinții mei mi-au zis mereu să nu fac niciodată ceva ce nu îmi place. Au zis: dacă ție într-o zi nu o să-ți mai placă sportul ăsta, în acel moment ne oprim. Am văzut și eu în anii ce au urmat că a fost enorm de muncă și e foarte greu să muncești atât de mult în fiecare zi pe ceva ce nu îți place. La scurt timp după ce m-am apucat am zis asta vreau să fac și la 8 ani dacă mă întrebai ce vreau să fiu când o să fiu mare, spuneam că vreau să fiu campioană la tenis. Visul de atunci a rămas și acum. Atunci când ești copil nu conștientizezi. Poate alți copii sunt în fața blocului și se joacă, iar tu ești în fiecare zi la antrenament”.

Sfatul pentru orice sportiv de performanță

Irina Fetecău mai spune că ar recomanda oricărui sportiv de performanță să nu neglijeze studiile. „Ce aș recomanda oricărui sportiv de performanță: să nu neglijeze studiile. Educația e foarte importantă. M-am antrenat la o academie în Spania, aveam 14-15 ani, iar acolo la ultima discuție, antrenorul care a lucrat cu Carlos Moya și cu Rafa Nadal mi-a spus să am studiile la zi, să nu spun niciodată: joc tenis, nu mai contează școala. A zis că educația te formează ca om și omul din afară e și omul de pe teren. Mintea îți merge altfel. Sunt foarte mândră că am făcut asta. Am fost șefă de promoție la Colegiul Național Emil Racoviță, am făcut facultatea și masterul la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, adică sunt niște lucruri care pe mine m-au făcut mult mai încrezătoare pe plan personal. E și un plan de back-up, nu mă definește doar tenisul”, concluzionează Irina Fetecău.

Articole similare