Alexandru PRIPON
Am observat, de-a lungul anilor, că titlul vinde articolul, poemul sau alcătuirea literar-publicistică, indiferent de conținutul acestora. Mai cu seamă astăzi, când sunt la modă ușor enervantele tertipuri dedicate capcanelor clickbait, titlul face, la propriu!, toți banii, iar conținutul, citit pe diagonală, cel mult îi vine în ajutor, timid, cu câte o lămurire ceva mai extinsă. Cuvintele contează prea puțin, formularea enunțurilor este o șleampătă joacă de copil, informația curge sacadat printre paragrafe, dar toate își caută, cu disperare, rostul: acela de a ajunge, măcar cât de cât, la nivelul titlului. De a ține pasul cu ideea indusă de acesta.
Eu nu am talent la titluri. Fac parte din generația crescută cu texte savuroase, bine scrise, impecabil structurate, care chiar aveau ce să comunice. Chiar și năstrușniciile propagandistice ale comunismului gureș se mândreau cu un oarecare sens. Dar titlurile erau cuminți, menite să pună pe gânduri, nu pe jar, invitând la lectură, nu la comentarii iletrist-fanteziste. Astfel încât, sincer vorbind, habar nu am să îmi „vând” textele. Mi-a scos, însă, Dumnezeu în cale redactori cu suflete bune, îmi mai înlocuiesc ei, uneori, alcătuirile banale cu niște construcții ceva mai moderne, beneficiind de scârțul acela interesant, de lucru nou și vrednic de a fi citit.
Fără a nominaliza (mutato nomine, de te fabula naratur), vă voi mărturisi că îmi amintesc cu drag de primul redactor-șef care mi-a încredințat subiecte pe care să le transform în articole. Sever până la (simțeam, uneori) răutate, îmi returna textele până când erau modelate cât mai bine, cu formulări corecte și ritm coerent. Și totul pornea de la un titlu, simplu – în egală și firească măsură, tema articolului. Eram licențiat în Teologie, mă străduiam să obțin note cât mai bune la toate examenele celei de-a doua facultăți, Jurnalism, avusesem o activitate literară interesantă, așa că mă încercau, câteodată, răbufniri de orgoliu: cum să accept acea „înjosire”, cum să refac la infinit texte, doar pentru a satisface năbădăile cuiva? Trebuie să recunosc, făcând, în eter, o reverență, că a fost cel mai bun profesor pe care l-aș fi putut avea, iar experiența câștigată atunci aruncă în desuetă insignifianță nopțile nedormite dedicate documentării și clipele lungi cât un secol în care căutam sinonime, formulări corecte și așezări impecabile în paragrafe. Îi doresc (și nu este o glumă) oricărui jurnalist la început de drum un astfel de redactor-șef, un dirijor cu maceta, nu cu bagheta, care să îl așeze pe făgașul publicistic.
Privind la unele articole de astăzi, remarc, mirat, că titlurile par a fi cea mai interesantă porțiune din text, în timp ce conținutul găzduiește locuri și morminte comune ale ideilor, numai bune să deruteze, nu să educe, să atragă, să comunice… Aș fi scris mai bine acele texte? Nu cred. Poate le-aș fi scris altfel, dar aceasta datorită unui simț căpătat în timp, sub îndrumarea unor oameni pentru care presa este viață, nu hobby. Și, sincer, după (peste) 15 ani în care am pășit pe cărările jurnalismului, încă mai sunt „tras de urechi” atunci când alcătuirile mele publicistice tropăie, deloc grațios, prin decor, doar că, astăzi, zâmbesc liniștit, încercând să modific pasajele în culpă și înțelegând că lecțiile nu se sfârșesc vreodată: exercițiul de comunicare este unul dinamic, nărăvaș, adesea, asemeni oricărei incursiuni în lumea fabuloasă a cuvântului scris (ori rostit), iar existența unei persoane care să simtă rostul unui text este o binecuvântare, nu un motiv de încruntare.
Dincolo de amintiri și priviri iscoditoare în jur, revin la ceea ce afirmam mai sus, la faptul că nu mă pricep la titluri modern meșteșugite. Și da, am pierdut multă audiență, în timp, am descurajat destule persoane să îmi lectureze articolele, am ajuns să cred, uneori, după numărul de aprecieri oferite pe rețelele sociale, că doar eu și câțiva curioși (eventual din redacția publicațiilor care îmi găzduiesc textele) suntem singurii cititori ai expunerilor mele. M-am gândit întotdeauna, însă, că titlul nu are rolul de a atrage, cu orice preț, ci este necesară o strădanie deosebită în interiorul articolului, conținutul fiind cel care contează, până la urmă, nu ambalajul foșnitor în care este împachetat. Sper din toată inima să văd această strădanie la jurnaliștii tineri, la cei care încă merg în echilibru pe calea vorbelor potrivite, menite să exprime adevăruri, nu doar să îndeplinească un minim de cerințe privitoare la număr și cuvinte cheie. Sper să nu dispară școala conducătorilor de redacții exigenți, meticuloși, atenți la detalii, care pot să le explice celor nou-veniți în branșă diferența dintre cuvinte cu miez și vorbe goale. Deoarece omul de presă este cel care păstrează sub pleoape imaginea existenței, așa cum e ea, necosmetizată, și sub capacul pixului (sau sub taste) – limba vie, care merită întotdeauna să fie elegantă, plăcută, zveltă, nu o simplă alăturare de litere, destinată împleticitei dezvoltări a unui titlu meșteșugit. Dincolo de acestea, cred eu, este meserie, nu vocație.
