Alexandru PRIPON
Privesc, uneori ușor încruntat, deși cu ochii admiratorului de cuvinte potrivite, multele discursuri contemporane, câteva chiar bine aduse din condei. Și mă surprinde faptul că, într-o vastă majoritate, cuvântările publice au un element comun: caracterul perpetuității. Vorbe adesea forțate și idei adesea contorsionate par să fie veșnice, supraviețuindu-le atât autorilor inițiali (cine vor mai fi fost, nimeni nu știe), cât și evenimentelor pentru care au fost create. Analizate cu atenție, vădesc un grav deficit de sens, însă locul lor este aici, chiar dacă rostul lor nu e niciunde.
Cumva, discursurile – mai cu seamă cele contemporane – vin să acopere un deficit de idei. Altfel spus, după lansarea unor vorbe, eventual de la nivel înalt, acestea sunt ocrotite, salvate, din nou și din nou, cu o tenacitate neverosimilă, prin apelarea la cuvântări complexe, menite să însăileze pe genunchi eșafodaje ideologice și turnuri pisane logice. Vorbele emise inițial, iată, sunt valide, întrucât se mențin în aer, propulsate, cu regularitate, de gânduri înjghebate post factum. Doar că porumbelul acela nu va putea vreodată să zboare. Nu de unul singur. Ci va fi menținut deasupra podelei de un întreg aparat propagandistic, cât timp este necesar.
Deoarece, mult prea adesea, este protejată persoana emițătoare a cuvintelor nefiltrate, nu eventuala idee călăuzitoare exprimată. Ceea ce îmi amintește de perioada postdecembristă și de neatenția unui fost președinte, care a declarat că, pe mai departe, este decis să schimbe… schimbarea. Mecanismul de acoperire a gafei a funcționat impecabil, în condițiile date, iar porumbelul scăpat a devenit simbol al campaniei electorale, cu sloganul „schimbăm marea schimbare”. De ce nu? Oricum, în paranteză fie spus, o tot schimbăm de câteva decenii, fără a modifica mare lucru…
Atunci când imaginea personajului care grăiește mult, necontrolat, este mai importantă decât frânturile de idee ori fracturile logice emise prin cuvinte, apar trupe de comando sau armate întregi, dotate cu discursuri de ultimă generație, convingătoare până la incontinența glandelor lacrimale și golite de orice conținut just. Atacă frontal și pe flancuri, împresoară și aplică tactici de gherilă, apoi așază vorbele emise neinspirat într-un ocean de clișee și nonsensuri, care să le confere un soi de validitate. În aceste condiții, este de mirare că auzim, de la o vreme, din ce în ce mai multe năstrușnicii, recitate cu din ce în ce mai multă convingere și acoperite, ulterior, de nenumărate elucubrații sau jonglerii logice?
Partea cea mai neplăcută a peisajului descris mai sus este că vorbele – înglobate într-un discurs ori eliberate spontan și sporadic – trebuie consemnate, cumva, și oferite publicului. Ceea ce îi conferă jurnalistului un statut deloc privilegiat. Cum să prezinți, obiectiv, niște cuvinte aflate la granița dintre gafă și inepție? Conform regulilor breslei, poți edita un interviu, de exemplu, „periind” eventualele erori logice ori de exprimare, pentru o mai mare limpezime, dar, în cazul de față, ai fi acuzat de părtinire, mai ales că nu ești singurul care descrie momentul. Conform uzanțelor, poți reda cuvintele buclucașe așa cum au fost comise (pardon, rostite), dar, în cazul de față, ai fi acuzat de favorizare a cine știe cărui adversar, prin întinarea imaginii personajului neatent/nepregătit. Sau poți – și așa preferă unii – să nu bagi în seamă respectiva stângăcie și să prezinți mai apăsat un alt eveniment, desfășurat în puncte cardinale opuse, chiar dacă sari pârleazul jurnalismului onest și pășești pe un teritoriu gri, omis de hărți.
Într-o lume ideală, dilema de mai sus nu ar trebui să existe, după cum, în aceeași lume ideală, imaginea publică se construiește cu multă muncă, incluzând ani îndelungați și rodnici de studiu aprofundat. După aceea, se păstrează cu multă atenție, cu moderație și, de ce nu, cu modestia celui care își cunoaște limitele și nu încearcă să epateze. Dar nu trăim într-o lume ideală, chiar dacă aceasta este, cumva, cea mai bună și mai frumoasă dintre lumile în care am fi putut exista. Iar aici, acum, cred că nu politica redacției, nici o sfială abia explicabilă ar trebui să fie decisive în lămurirea dilemei, ci adevărul, pur și simplu.
Aceasta este diferența colosală între publicistică și literatură: adevărul trebuie prezentat orice ar fi, fără menajamente și fără aduceri din condei, fără umbre abil desenate și fără lumina orbitoare a reflectoarelor. În jurnalism, licența – ca abatere de la realitate sau ca eschivă retorică – nu-și are rostul, atunci când vine vorba despre informarea corectă. După cum nu-și are, desigur, rostul nici părtinirea. Nerespectând sau driblând obiectivitatea, devenim simpli scribi îmbrăcați în uniformă, angajați pentru a proteja imagini și a păstra în aer porumbei nezburători. Devenim oameni care, ocolind atent ideea, scriem… cuvinte despre cuvinte.
