Ion Caraion, scriitorul buzoian despre care în timpul regimului comunist se auzea doar la Radio Europa Liberă, va fi comemorat la împlinirea a 100 de ani de la naștere. Cel care se va ocupa de organizarea acestui eveniment este profesorul Marius Râpeanu, în prezent pensionar, care a avut de-a lungul timpului multe inițiative legate de promovarea culturii și a personalităților din această zonă a Buzăului. Și a pornit în demersurile pe care le-a făcut de la liceul din Pătârlagele, unde a predat o viață întreagă. „Mă leagă foarte multe probleme de acest liceu (n.r., Pătârlagele) pentru că am fost 40 de ani acolo; am dat numele liceului, pentru că nu avea nume și pentru că în localitate s-a născut academicianul Radu Vlădescu”, mărturisește profesorul buzoian. Apoi, profesorul Marius Râpeanu a înființat o asociație care poartă numele poetului Ion Caraion.
„Am înființat Asociația Culturală «Ion Caraion». Am scos și o revistă «Continuu», o revistă cu colaboratori de marcă, o revistă cultural-literară”, mărturisește profesorul. Și pentru că, anul acesta, pe 26 mai, se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Caraion, profesorul dorește să marcheze acest moment printr-un eveniment realizat cu întreaga comunitate buzoiană, trecând peste umbrele care s-au așternut peste biografia scriitorului. „A avut o biografie foarte agitată, în sensul că a fost închis 11 ani, condamnat la moarte; apoi a fost căsătorit la Lausanne. Soția lui a făcut și ea pușcărie pentru că i-a tradus niște cărți”, spune profesorul buzoian. Tot de la el aflăm că fiica sa, Marta Caraion, se află în Lausanne și că, deși are o casă aici, la Viperești, nu prea trece pe acolo din cauza absenței condițiilor legate de utilități, apă, gaze etc.
Și pentru că nu prea mai este mult timp până în mai, profesorul Marius Rîpeanu a început de pe acum să strângă materiale pentru numărul revistei pe care îl va dedica. „Pentru revista următoare strâng material de acum. Îmi doresc să aibă 15-20 la sută în primele pagini mărturii deosebite despre Caraion. Eu sun prieten cu Aurelian Titu, de la Craiova, care a realizat trei volume monografie Ion Caraion, opera, viața etc. Voia să mai prelungească ideea și cu cazul Caraion, pentru că se discuta despre niște probleme neclare acolo. Ierunca și cu Monica Lovinescu l-au acuzat pe Caraion de niște turnătorii. Serios vorbind, cine stă 11 ani în pușcărie la minele la sare sau unde a mai lucrat el și să nu iscălească un act pe care i-l pun în față? Nu iscălea de bună voie”, a mai spus profesorul Marius Râpeanu.
Evenimentul va mai cuprinde și o lansare de carte despre Ion Caraion.
Cine a fost Ion Caraion
Ion Caraion s-a născut la 24 mai 1923, în comuna Rușavăț (azi Viperești), satul Pălici, într-o familie de țărani. Numele său real este Stelian Diaconescu.
Între anii 1935 și 1942 a urmat cursurile Liceului „B.P. Hasdeu” unde, din 1941, împreună cu Al. Lungu, redactează revista de poezie „Zarathustra”. A urmat apoi cursurile Facultății de Litere și Filozofie. A debutat în 1943 cu volumul de versuri „Panopticum”. A lucrat la ziarul „Timpul”.
Din 1945 a fost secretar general de redactie la revista „Lumea” (director G. Călinescu), iar în 1947 a fost numit redactor șef de presă la Editura Fundațiilor Regale (directorul editurii Al. Rosetti). A editat împreună cu Virgil Ierunca revista de poezie în cinci limbi „Agora”, în care semnau prestigioși poeți și eseiști din țară și străinătate.
Între 1950 și 1955 face închisoare, la Canal și în minele de plumb de la Cavnic și Baia Sprie, în urma unei condamnări politice. Este redactor al publicațiilor „Limba și literatura” până în martie 1958. Este condamnat din nou, până în 1964. „Redebutează” în 1966 cu volumul de versuri „Eseu”. În 1981 familia Caraion primește azil politic în Elveția și se stabileste la Lausanne, unde scriitorul editează revistele internaționale „Don Quijote” și „Correspondence”. Ion Caraion s-a stins din viață la Lausanne, la 21 iulie 1986.
Sub patru dictaturi
Rupt de țară și de rădăcinile poeziei sale, Caraion a exprimat anxietatea expatrierii într-un eseu elocvent, „Cuvintele în exil”. El găsește totuși mijlocul de comunicare nemijlocit cu țara, grație redacției române a postului de radio BBC, care-i difuzează multe eseuri și profile literare. Paralel are loc o campanie contra persoanei lui Ion Caraion, vizibil organizată de organele de dezinformare din publicațiile comuniste din țară.
Ion Caraion are și o „Confesiune” cu care începe volumul „Apa de apoi. Versuri din exil”, care a apărut în 1991 la Editura Cartea Românească și care este publicată și de Gelu Diaconu în omiedesemne.ro: „Mă numesc Ion Caraion și sunt unul dintre scriitorii care nu mai pot fi dați afară din literatura română nici de vreun partid, nici de vreun dictator (…) Am publicat în România, totdeauna cenzurat și în răspăr cu patru dictaturi succesive (carlistă, legionară, antonesciană și comunistă), aproape 20 volume de versuri, zeci de traduceri și antologii din lirica și din proza universală, cinci culegeri de eseuri etc.
Am zăcut 11 ani în temnițele comuniste și am fost condamnat la moarte, pentru a fi arătat că de fapt comunismul nu-i decât o și mai abjectă și mai dură și mai primejdioasă formă de totalitarism. Pe când regimurile fasciste din România anilor 1939–1945 erau la putere, am fost antifascist și m-au vânat pentru a fi ucis.
Am scăpat ca prin hazard mâinilor nimicitoare ale Gestapoului, am stat fugit și ascuns, iar șeful cenzurii militare la București mi-a pus în 1943 revolverul la tâmplă, amenințându-mă cu împușcarea, pentru articolele mele antinaziste. În 1944 am participat la fondarea și apariția legală a oficiosului partidului comunist, ziarul Scânteia, și am fost concomitent secretar de redacție al Scânteii Tineretului, organ de presă al Uniunii Tineretului Comunist Român.
După câteva luni mi-am dat demisia, scriind în ea negru pe alb că nu-i altceva comunismul decât cauza care a generat apariția fascismului și că puterile occidentale învingătoare au comis la sfârșitul războiului grava, impardonabila eroare de a distruge efectul unui rău (fascismul), în timp ce lăsau neatinsă cauza răului, adică exact ceea ce se cheamă și ceea ce este comunismul, pericolul comunist, deși atât cauză cât și efect se cereau concomitent și definitiv extirpate (…) Străbătând între 1950 – 1955 cele mai crâncene închisori și lagăre de exterminare (Jilava, Canalul Dunărea – Marea Neagră, minele de plumb din Maramureș, Gherla, Aiudul și altele), condamnat a doua oară la moarte, m-am eliberat cu toți deținuții politici în 1964. Treceam de fapt din celulele unui lanț de închisori mai mici în marea ocnă care devenise și se mândrește a fi România Comunistă.
Prima carte a mea, cu versuri antirăzboinice, Panopticum, mi-a fost interzisă de cenzură în 1943, sub fasciști. Ultima carte, cu eseuri împotriva lașității, corupției și vânzării de conștiință, Jurnal I, mi-a fost interzisă de cenzură în 1981, sub comuniști. Apoi am fost silit (prin amenințări și atacuri șovine, înseriate pe luni de zile) să-mi părăsesc țara, luînd la 58 de ani drumul pribegiei, cu soția, copilul meu și încă două valize.
Fac parte dintr-o mișcare politică vastă, care numără 22 de milioane de membri. Mișcarea politică din care fac eu parte se cheamă poporul român. În cadrul ei structural, fiecare component e un conducător sau poate fi. Și eu și oricare dintre cei captivi acolo. Cum să fie desființat un popor? Peștele de la cap se împute. Acolo, peștele s-a împuțit până la coadă – și cineva e de prisos ca o celulă bolnavă. Ghiciți cine”.
