Alexandru PRIPON
Rebeli fără cauză, vinovați fără motiv. Ajunși la vârsta acelei nesfârșite adolescențe care parcă se mulțumește cu bucuria scăpării de răbufnirile acneice, zâmbim imberb spre ceea ce ne înconjoară, nedumeriți de multitudinea cărărilor deschise către un viitor de care nu prea ne pasă. Nu prea mult. Nu suficient pentru a justifica o schimbare de ritm a vieții pe care o trăim ca pe un dat, nu ca pe o împlinire a strădaniilor. Iar timpul este lung, zbuciumat și întortocheat, deci nu ne permite, nici la vârsta fireștii înțelepțiri, să aruncăm un ochi în urmă, la tot ceea ce a fost, pentru a învăța că oricine poate deveni, prea ușor, rezident în nicicum, fără șansa de a duce la bun sfârșit măcar ultimul salut către încă-nematurizare. Măcar pentru copiii noștri ar trebui să înțelegem răspunsul la întrebarea importantă cât un titlu al întregii vieți: cum să educi un suflet fără a-i rupe aripile?
Am văzut oameni închistați în admirația față de propriul sine. Fie el jerpelit, cărunt, suferind, este al lor și aceasta îi îndreptățește, aparent, să-l aburce pe un piedestal și să-l venereze conștiincios. Agresivi cu persoanele care nu-i înțeleg, îndatoritori cu lingușitorii – care, firește, nu-i înțeleg nici ei –, acești oameni își sunt prea destul și nu permit ca existența lor să fie contaminată de idei, cuvinte, atitudini diferite. Își sorb deslușirea vitală din aparențele înțelepciunii traduse pe înțelesul lor și privesc de la mare înălțime gloata care îi împresoară, într-o lume unde nu pot, dar nici nu concep, să fie singuri. Se prevalează, în rarele confruntări pe care le acceptă adversarii, de privilegiul vârstei, al aspectului, al nasturilor fățoși de la cămașă. De orice, pentru a-și dovedi nefireasca întâietate. Apoi merg mai departe, cu gesturi princiare, către ceea ce nu va fi nicicând. Sunt acei eterni adolescenți amplasați de profesori, strategic, în spatele clasei, ca măcar să nu tulbure cursurile, bătăușii de pe coridoare, miștocarii de serviciu, membri pe veci ai batalionului disciplinar destinat repetenției. „Scăpați din mână”, greu de stăpânit, mereu vizibili, uneori victime, la rândul lor, ale asprimii părinților și ale unei educații precare.
Am văzut oameni care le-au fost (și le sunt) saci de box celor abia menționați. Tăcuți și nesiguri, își reprimă cuvintele menite să exprime gânduri demne de a fi luate în seamă, cu spaima că puținul lor va fi considerat prea mult. Aruncă în jur priviri neliniștite și caută singurătatea, ca pe unicul refugiu. În vremuri prielnice, printre semeni corecți, ar fi fost, poate, lumini călăuzitoare. Așa, însă, au devenit lumânări abia pâlpâind, mereu gata să se stingă sub palele de vânt ale vieții. Sunt adolescenții introvertiți și întorși din calea către un viitor frumos, trăind permanent nefireasca traumă a hohotului gros care se revarsă asupra lor. Niciodată acolo în mod definitiv, nicicând aici pentru totdeauna, își găsesc rostul doar sub razele unui astru firav și buimăcit, cu ochii cârpiți și apucături domestice, de apartament. Eșuează lamentabil, adesea, apoi obțin succese nesemnificative, perisabile, amplasându-și întreaga existență la poalele incertitudinii. Poate că părinții, la momentul cuvenit, nu au știut să le fie alături, să-i motiveze, să-i protejeze, să le ofere acel avânt atât de necesar către nenumăratele și frumoasele zile de mâine.
Am văzut și oameni educați, selecți, complicați, roadele unui proces amplu de pregătire pentru viitor. Își cunosc rolul și își ocupă cu demnitate jilțul, știu multe lucruri despre chestiuni importante și nimicuri pasagere, pășesc apăsat, zâmbesc superior. Declamă sloganuri moderne, gândesc disciplinat, conform graficului. Orizonturile s-au deschis înaintea lor încă de timpuriu, grație eforturilor depuse de părinți. Iar astăzi sunt acolo, nicicum în altă parte, întrucât tata și mama le-au trasat drumul înspre un viitor adecvat. Scoși din tipar, clachează. Lăsați în tipar, manifestă comportamentul unor roboți bine programați, mulțumiți – cum altfel? – să fie ceea ce sunt. Adică produsul așa-numitului paternalism, adolescenții sârguincioși, cuminți, înțelegători. Cei care își îndeplinesc misiunea de a deveni șefii clasei, ai comitetului de elevi, ai comunității, pentru că au avut părinți care, căutând, poate, să-și peticească astfel propriile neîmpliniri, au sufocat adevăratul spirit al propriului copil, programându-i, meticulos, traiectoria
Exemplele de mai sus, alături de multe altele, ne demonstrează, dacă mai era nevoie, că nu este ușoară supravegherea unui adolescent. Trebuie efectuată cu mănușile scoase și, totuși, cu garda ridicată, manifestând o atenție permanentă în ceea ce privește comportamentul, dezvoltarea, integrarea în colectiv, evitarea tovărășiilor nepotrivite ș.a. Nu este deloc simplă corijarea și motivarea acestuia, cu atenție, pentru a nu-i vătăma devenirea. Deoarece felul în care se va dezvolta acum își va pune amprenta, în mod decisiv, asupra existenței sale de mai târziu. Chipurile noastre, ale nemaitinerilor de astăzi, mai păstrează încă, vizibile, trăsăturile celor care am fost odinioară, gesturile noastre cotidiene își mențin, distinctă, amprenta vremurilor trecute, când învățam ce și cum să fim. Iar în ochii noștri, cumva, zăbovește, definitiv, o sclipire din privirea celor care ne-au crescut.
Rebeli fără cauză, vinovați fără motiv, mulți dintre noi plătesc tribut unor momente care i-au exilat întru clipă, fără a le mai permite nici maturizarea completă, nici dezvoltarea personală desăvârșită. Și mă gândesc, uneori, mai în glumă, mai în serios, că părinții (ca și votanții, dar aceasta este o altă discuție) ar trebui să urmeze niște cursuri, obligatorii, pentru a învăța dintr-o sursă autorizată ceea ce astăzi le explică doar filmele și textele motivaționale cu sursă incertă, pe rețelele sociale: cum să educi un suflet fără a-i rupe aripile.
