Alexandru Măciucă „s-a retras” discret din această lume, așa cum a și trăit. Este o veste teribilă care i-a întristat profund în primul rând pe toți cei care iubesc cultura.
Alexandru Măciucă, directorul Muzeului „Octavian Moșescu” din Râmnicu Sărat a manageriat această instituţie tânără, cu o istorie de numai șase decenii, care și-a început activitatea la iniţiativa lui Octavian Moşescu (bunicul lui Alexandru) şi a lui Constantin Paraschivescu–Bălăceanu, cu o mică expoziţie de artă plastică alcătuită din 50 de picturi provenite din colecţia lui O. Moşescu şi de la Comitetul pentru Cultură al Regiunii Ploieşti.
Prietenii îl plâng alături de familie, căreia îi sunt adresate nenumărate mesaje de condoleanțe mai ales în online, așa cum este cel transmis de scriitoarea Valeria Manta Tăicuțu: „A plecat la ceruri să-și întâlnească bunicul, pe Octavian Moșescu, una dintre marile personalități ale Râmnicului. Îmi vine greu să accept că Sandu nostru nu mai este, că nu ne vom mai duce la muzeu, la expoziții de pictură organizate cu atâta suflet, să-l ascultăm, să ne bucurăm de frumusețea și bunătatea pe care le răspândea. Dumnezeu să-l odihnească”.
Directorul Muzeului Județean, Daniel Costache, își exprimă, de asemenea, tristețea la aflarea acestei teribile vești. „De aseară cultura buzoiană plânge! De aseară cultura buzoiană este mai săracă cu un OM, cu un ARTIST, cu un MANAGER!”, scrie pe pagina sa de socializare managerul Daniel Costache.
Regretul față de dispariția sa prea din vreme este exprimat și de Asociația Culturală ,,Octavian Moșescu” Râmnicu-Sărat printr-o postare din care cităm: „Da, cu imensul regret de a fi plecat prea devreme dintre noi, pot spune că <domnul Sandu>, așa cum îi spuneam eu, și-a trăit din plin bucata lui de viață! Cu modestie, cu blândețe și generozitate, în minunataul său colț de rai pământesc din curtea căsuței albastre, printre tablourile și obiectele vechi colecționate cu mare pricepere, alături de familia sa, prieteni dragi, Marley și porumbeii săi… Știu că nu-i plăceau astfel de <ode> cum le numea dânsul. Și poate că avea dreptate! Mai ales acum, nu e potrivit să spui atâtea cuvinte despre un om, după ce el nu mai este! Este un obicei greșit al nostru, al românilor! Nu avem acest exercițiu al aprecierii valorilor în timpul vieții! Le contestăm, le punem la îndoială, le găsim mereu un <ceva> numai de noi știut… Însă, pot să afirm cu toată răspunderea că, dincolo de aceste lucruri, <domnul Sandu> a simțit din plin dragostea și prețuirea noastră, a tuturor celor apropiați, pentru ceea ce reprezintă, pentru ceea ce este și pentru toată munca pe care a făcut-o pentru această comunitate! Și comunitatea, la rândul ei, l-a apreciat cum se cuvine!”.
Prietenii i-au dedicat și numeroase versuri în semn de omagiu, de prețuire, chiar dacă cu toții știu că nu îi plăceau „odele”. Dar într-un astfel de moment, regretul că timpul personalității sale a fost atât de scurt… nu poate fi exprimat mai bine de oamenii de cultură decât astfel.
