Alexandru PRIPON
Unii vor argumenta, încă științifico-fantastic, că inteligența artificială va simula și un soi de afectivitate, odată cu introducerea parametrilor necesari în cod. Idee amuzantă, deoarece suntem, noi, oamenii, atât de diferiți unii de alții, ca trup și suflet, gândire și emoție, atât de schimbători, încât un șablon sufletesc nu i s-ar potrivi, cu adevărat, nimănui. Nici măcar programatorului-șef, cel pe care l-am învesti cu sarcina de a-și „traduce” propriile trăsături afective în limbajul computerelor.
Alții vor invoca o potențială împărțire a rolurilor: inteligența artificială va prelua partea rațională, iar omul va păstra sarcina emoțională. Împreună vor construi o existență onorabil de bună, s-ar putea zice, doar că simpla idee a unui viitor în care ne vom dedica existența pașilor printre norișori afectivi, abandonând orice efort de a gândi, mi se pare cumplită. În plus, rămâne voința, numai bună pentru a fi amplasată și ea în spinarea computerului, noi rămânând cu o atitudine cuminte și ușor lăcrămoasă, care mă duce cu gândul la vietățile înșiruite pe pajiște, cu talangă la colier…
Copiii noștri folosesc inteligența artificială pentru a-și face temele. Funcționarii de tot felul o utilizează pentru a-și isprăvi îndatoririle mai sofisticate ori mai migăloase. Creatorii de conținut (ambiguă denumire!) îi cer ajutorul pentru a duce la capăt admirabile isprăvi foto, video sau narative. Traducătorii de ocazie o consultă și își trec numele în josul paginii neredactate de ei pe de-a-ntregul. Mai nou, unii tineri cu pretenții de scriitor îi solicită „robotului” însăilări cu pretenții literare, pe care și le asumă. Enumerarea aceasta, incompletă, dacă mă întrebați pe mine, poate să ne propulseze, deloc delicat, la stadiul de om al peșterilor. Sau, dacă nu, măcar la stadiul de protagoniști ai alegoriei lui Platon, chiriași de bună voie ai grotei, dispuși să renunțe, fără nicio remușcare, la cunoașterea adevărată, numai de dragul admirării, cu detașare nefirească, a umbrelor proiectate pe un perete…
Mulți sunt înscriși în acest grup (nu i-aș spune chiar select), astfel încât inclusiv unii gazetari mai tineri folosesc deja I.A. pentru a formula rapid un text, cu informații completate prompt și erori gramaticale corijate competent. Această alegere îi scutește de mult efort și, eventual, de comentariile exigente ale redactorului-șef, dar stabilește fundații adânci pentru o situație extrem de neplăcută: cumva, începe să se observe că unele texte sunt scrise cu mâna (nici măcar), nu cu suflet. Subiectivitatea aceea firească, încărcătura emoțională care se transformă fie în dulce povară, fie în balast, după caz, metaforele exacerbate până la licență abia poetică, toate sunt înlocuite de o scriitură seacă și închistată în șablon, fără personalitate, fără farmec.
Era previzibilă această crâncenă dezvoltare a iletrismului, menită să afecteze și orizontul scrierii – creației, literare ori de alt fel –, așa cum l-a contaminat pe cel al lecturii. Mai departe, cele două vor merge pe același drum, gemene slute și neînduplecate. Așa cum nu vom mai avea puterea fizică/psihică de a citi un text, cât de scurt, apelând la I.A. pentru întocmirea unui rezumat, pe care, dacă se poate, să-l predăm altcuiva, mai răbdător în ale buchisirii, la fel nu vom mai izbuti nici să creăm scrieri autentice, mulțumindu-ne să le comandăm aceleiași inteligențe artificiale. Iar cei care nu sunt contaminați de virusul perfid al iletrismului, astăzi, se vor îmbolnăvi mâine, lecturând alcătuirile fabricate pe calapod, lipsite de șvung și individualitate.
Aș fi vrut să fie mai scurt acest text. Ajuns, însă, aici, îmi dau seama că rămân multe lucruri nespuse, multe doar sugerate și câteva, poate nu destule, menite să pună pe gânduri. Întrucât scopul acestui articol nu a fost, nici măcar pentru o secundă, cel de a epuiza datele, atingând toate aspectele pericolului care poate deveni A.I., mă opresc, emițând o simplă părere: să ne mai acordăm șanse! Să transpirăm citind și scriind, traducând și manevrând imagini sau vorbe! Dacă nu ne vom trezi la timp, „mușchii” neutilizați ai inteligenței noastre se vor atrofia, activitățile „captivante” ale vremurilor care vor veni ne vor împinge într-o rână, ca să rumegăm placizi frânturi neimportante de gând, iar viața noastră va ancora, definitiv, în clișeu, păstrându-ne, cumva, în sinea propriei noastre existențe. De aceea, a venit momentul unei cugetări naturale privitoare la inteligența artificială. Sau la cum va arăta viitorul nostru fără de noi…
