Vetina DUMITRU
Ziua de șase mai, 2023, a fost una cu puternice vibrații spirituale pentru cei ce am fost prezenți la Centrul Cultural Râmnicu-Sărat, deoarece Dumnezeu ne-a binecuvântat într-un mod special, dându-ne prilejul pentru a face încă un popas de suflet și în suflet, într-un timp plin de un zbucium existențial fără precedent, sub toate aspectele, cu multiple provocări de tot felul, dintre care, cele ale tehnologiei de a capta și captiva atenția sub diferite moduri și feluri, sunt de-a dreptul copleșitoare… un popas pentru a lăsa loc doar ecoului din cuvinte, și nu doar cuvintelor în sine, să pătrundă în suflet și să dăinuie acolo, încălzindu-l, primenindu-l, regenerându-l, acum, în primăvară. Avem nevoie de astfel de momente, când să ne propunem o întâlnire cu propiul suflet la un dialog despre oameni și fapte, despre adevăr și bine, despre bunătate și umanitate.
Ne-am luăm răgazul necesar, lăsând deoparte vibrațiile tehnologirei și ne-am așezat la un dialog cu sufletul, conectându-ne doar la vibrațiile acestuia, conexiunea a fost una perfectă, prin care am simțit emoțiile transmise de către cei trei autori prezenți (profesorul Traian Gh. Cristea, părintele profesor doctor Mihail Milea și scriitorul, jurnalistul și moderatorul evenimentului, Constantin Marafet), făuritori de cărți din substanța umană a sufletului lor și din care au îmbrăcat cuvintelor, oferindu-le un înveliș lingvistic aparte, neoferindu-ne cărți doar dintr-o înșiruire oarecare de cuvinte…
Într-o altfel de bătălie, cea pe tărâmul slovelor, „Trei, Doamne, și toți trei” prezenți la Râmnicu-Sărat, o trinitate a valorilor culturale râmnicene, buzoiene și naționale, ne-au oferit o șansă celor prezenți, de a ne bucura de o întâlnire de excepție, fiind prezenți la o lansare a unei cărți surpriză pentru primul autor, domnul profesor,Traian Gh. Cristea, dar și a uneia de restaurare de suflete, cartea „Prescura”, a părintelui profesor doctor Mihail Milea.
M-am simțit onorată, având posibilitatea de a putea exprima, atât în timpul evenimentului, cât și în paginile ziarului „Glas râmnicean”, câteva idei despre această carte. Totodată sunt și o privilegiată, în sensul de a mă număra printre primii cititori ai acestui roman, dorind să accentuez în mod deosebit, forța extraordinară a acestuia de a te captiva, tocmai prin firescul prin care autorul a rostuit fiecare cuvânt în acest roman despre curățenia vieții de creștin a eroinei noastre, personajul care dezvăluie prin faptele evocate de către autor, tocmai tainele acestei cărți cu nume sfânt „Prescura”. Părintele Mihail Milea ne predă prin conținutul acestei cărți, încă o frumoasă lecție de viață, așa cum o face de fapt de o viață întreagă, aceea de a se pune în slujba semenilor, dincolo de profesia de părinte, prin toată revărsarea de fapte din preaplina-i bunătate a sufletului său, dăruirea de care dă dovadă, risipindu-se în toate actele de binefacere pe care le-a îndreptat către oamenii de toate vârstele, ca , mai apoi, să se adune din tot atâtea bucurii pe care le-a oferit, culegând zâmbetele de pe chipurile celor pe care i-a milostivit într-un fel sau altul, aceasta fiindu-i, de fapt, răsplata supremă.
Autorul ne captivează atenția de data aceasta pornind de la un titlu, ce la prima vedere, poate induce ideea de o carte care are puternice conotații strict religioase, „Prescura”, fiind în sensul său denotativ, o pâine mică, rotundă sau în formă de cruce, ce o vedem la Sfânta Liturghie.
În carte, sensul putem spune ca este chiar un fir roșu călăuzitor, cu o semnificație subtilă și sublimă, ea reprezentând un crez de viață creștină, o virtute spre care tinde sufletul, cald și rotund ca o prescură a Corneliei- Magdalena, eroina principală a romanului, dar și subiectul unui testament moral, nescris în acte , ci doar în curațenia inimii și a sufletului celei care îi va închina pregătirii prescurei, mai bine de un sfert de secol din viața sa. Așadar, „Prescura” este… un mod de viață, dar și un testament, pe care Sava Bogasiu (Părintele Mihail Milea), îl îndeplinește printr-o mare artă, prin cuprinderea lui în formularea ultimei fraze din roman, de loc întâmplator, ci ca pe un simplu și firesc îndemn, care să ne fie punct de reflectare, autoanaliză și luare-aminte pentru modul în care vom viețui și noi de acum în colo…
În prefața, scrisă la data de 2 februarie 2023, ziua sărbătorii religioase Întâmpinarea Domnului, autorul îl întâmpină pe Domnul și prin această carte, aducând scurte precizări despre acest cuvînt tainic „Prescura”, care așa după cum marturisește i-a marcat toată viața, cu semnificațiile, sensurile și valențele lui diferite, precum și despre eroina acestui roman, cu numele sau adevarat, Cornelia-Magdalena Pătruța, pe care a cunoscut-o și căreia i-a fost duhovnic, aceasta fiind originară de pe meleaguri buzoiene, din localitatea Cilibia.
Structurat, doar în mod simbolic și convențional, din punct de vedere literar, în 12 capitole, romanul constituie încă o secvență din preumblarea noastră în marea carte a vieții lăsate ca cel mai frumos dar pe pământ omului de către Dumnezeu, aceasta exemplificând modul de viață doar a unui alt personaj feminin, din multiplele care și-au orânduit viața și au trăit-o după legile și în slujba lui Dumnezeu.
Pentru că faptele, întâmplările fac referire totuși la o persoană anume, autorul le orânduiește ca în orice lucrare către Dumnezeu, la fel de firesc, în mod cronologic, în primul capitol „Zorile vieții”, vestindu-se venirea pe lume a celui de al doilea copil, eroina romanului, Cornelia- Magdalena, în familia lui Ionică și Rădița Dragu, o familie frumoasă la chip și suflet, din Cilibia.
Încă de la începutul romanului, autorul presară faptele, întâmplările evocate, cu multe pilde și vorbe bisericești, despre respectul care trebuie purtat părinților, fraților, surorilor, prezența părintelui paroh la împărtășirea bucuriei venirii pe lume a unui copil și pănă la alinarea în clipele de suferință, fiind marcată ca una constantă, iar cuvântul „bucurie” devine un lait-motiv. Acesta induce starea care generează acest sentiment, încă de la primirea vieții în dar și până la cel mai mic lucru, totul pornind din inimă, așa cum a pornit și acest roman din inima autorului. Astfel că părintele Mihail Milea, încă din primul capitol, spune că „inima omului este taina vieții”, acolo ascunzându-se tot ceea ce duce omul cu el, făcând, de asemenea, și precizarea de mare importanță, că ea apare prima la formarea copilului.
Bucuria este, așadar, totul în această carte, viața care trebuie trăită frumos, în armonie și pace cu Dumnezeu, cu cei din jur, dar mai ales cu sinele tău, pentru a putea răspândi bucurie oricând și oriunde te vei afla, pentru că peste tot vei fi însoțit de Dumnezeu, care „De aceea există Dumnezeu, ca El să aibă grijă de noi”. Să ne reamintim, așadar, că nu suntem mai presus cu nimic ca oameni, și că oricât de puternici ne considerăm, nu putem face nimic fără Dumnezeu, care lucrează prin oameni, ca și astăzi, de altfel.
În cel de-al doilea capitol, bucuria este trăită prin stările mamei care poartă în pântece o nouă viață, aceasta îngrijindu-se să ducă o viață la fel de curată și evlavioasă, dar cu mare responsabilitate față de viața viitorului său copil. Aici găsim cea mai frumoasă definiție dată de autor și anume că „Mama este inima lui Dumnezeu pe pământ”, care poartă în ea taina copilului. Rădița, mama, are ideea de a trece dialogul cu pruncul nenăscut într-un caiet numit „Jurnalul copilului meu”, fiind astfel într-o permanentă legătură cu acesta prin diferite moduri de comunicare: cuvinte, șoapte, versuri, dialog, în care să fie antrenați și ceilalți membri ai familiei, acesta putând constitui, de ce nu, și un model pentru viitoarele mămici.
Copilul, eroina romanului, vine pe lume în aprilie, bucurând și împlinind și mai mult sufletul celor doi părinți ai săi, care, evident, aflând că este fată, și-au pus întrebările în mod firesc despre ce viață o să aibă fiica lor, primul lor copil fiind băiat, cu numele de Georgian. Autorul insistă în capitolul al patrulea, numit atât de sugestiv „Botezul, drumul spre veșnicie”, folosind o metaforă cât eternitatea, asupra importanței zilei în care are loc botezul, aceasta fiind cea mai importantă zi din viața omului, care nu este nici ziua în care ne-am născut, nici ziua în care ne-am căsătorit, deaoarece, în ziua botezului primim haina Domnului, așa după cum cu o mare forța sugestivă, autorul alege următorul fragment: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat”. Aflăm, de asemenea că, numele primit la Botez este foarte important și el trebuie dat de aceiași nași sau nănași care i-au cununat și pe părinți, respectând astfel și această orânduială bisericească din învățăturile sfinte.
Din nou, sentimentul de bucurie invadează sufletele celor doi părinți, dar și al celor prezenti, în carte fiind prezentate adevăratele obiceiuri creștine legate de taina botezului și nu pe cele transmise din popor de către bătrânele satului, pe baza unor obiceiuri și superstiții, care nu au nimic de-a face cu orânduielile bisericești.
Mărturisesc aici, că citind acest capitol, am retrăit acele momente de o emoție covârșitoare, când mamă devenind, am primit copilul în brațe de la preot după ce a fost botezat, acesta fiind un moment înălțător, unic în viața unei mame, un sentiment sublim și profund, când te contopești cu propriul copil devenit creștin, dincolo de eternitate, moment pe care autorul îl îmbracă cu o serie de cuvinte: „Pentru mamă, cea mai mare bucurie este când ține în brațe un înger plin de lumina botezului”.
Cu har divin, părintele Mihail Milea alege cu grijă cuvintele pe care nu le așază pur și simplu pe hârtie, ci se îngrijește ca acestea să aibă acea valoare și substanță divină, pentru ca ele să poată să își facă sălaș pentru totdeauna în sufletele noastre, rostuindu-le atent și amprentându-le în mod inconfundabil cu nuanțele din seninul cerului sufletului său.
Mă bucur de pe acum pentru toți cei care veți fi viitorii cititori ai romanului, pentru bucuria sufletului care vă va inunda întreaga ființă, fiind una dintre bucuriile cu adevărat vindecătoare pe care le veți avea.
Evident că veți descoperi în capitolele următoare, după „Zorile vieții”, „Copilul în pântecele mamei”, „Nașterea pentru o misiune pe pământ”, „Botezul, drumul spre veșnicie” și următoarele capitole care înlănțuie atât de sugestiv, dar în mod firesc, celelate etape din viața eroinei romanului, începând cu anii copilăriei și până la vârsta maturității sale depline.
Veți fi captați și dumneavoastră de toate întâmplările evocate din anii copilăriei eroinei, în care vă veți regăsi cu siguranță în jocurile descrise cu atâta precizie, cum numai mintea și inima unui copil le păstrează pentru totdeauna în memoria inimii. Între timp, familia lui Ionică și Rădița Dragu se mărise, mama mai aducând pe lume după Cornelia-Magdalena încă șase copii, care se vor bucura atât de iubirea și grija mamei și a tatălui lor, cât și de cea din partea Corneliei, care devine, cu timpul, extrem de grijulie și protectoare cu frații mai mici.
Alături de momentele de bucurie, care sunt multiple în viața acestei familii în „ntâmplări de neuitat” din capitolul al șaselea, sunt evocate și evenimentele mai puțin plăcute din viața eroinei, unul dintre acestea fiind unul tragic, pierderea fratelui Constantin, la vârsta de numai trei anișori, lucru care întristează profund întreaga familie și comunitate, copila Cornelia–Magdalena neînțelegând de ce s-a întâmplat acest lucru. Din nou, se găsește alinare în vorbele preotului paroh, Stelian Manea, care este prezent, ca reper al vieții rurale, pe tot parcursul romanului, acesta fiind aleanul enoriașilor săi, dar și partaș la toate bucuriile vieții lor de zi cu zi. Tot în acest capitol aflăm că masa cu merindele ce se pregătesc pentru înmormântare se numește „masa mângâierii”, având o semnificație nu numai religioasă, dar și una de suflet, un alt lucru pe care autorul îl menționează fiind acela că slujba de înmormântare a pruncilor seamănă cu cea care se săvârșește de Înviere.
Evident că, odată cu trecerea timpului, copila Cornelia-Magdalena devine o școlariță harnică și sârguincioasă, cu rezultate bune la învățătură, mai ales la Matematică, fiind atentă tot timpul la măsurătorile pe care tatăl său le facea în atelierul de tâmplărie, detaliu punctat de autor, având semnificația pe care ați intuit-o deja. În toți anii copilăriei, este tot timpul în preajma mamei sale, ajutând-o pe aceasta în treburile gospodărești și pregătindu-se pentru viitoarele misiuni din viața ei, aceea de soție și de mamă. În tot acest timp, mama se îngrijește să îi fie exemplu bun în toate, ducând o viață în armonie cu tatăl său, îngrijind copiii și gospodăria, oferindu-le și învățătură pentru viață, toate sfaturile fiind în spiritul moralei creștine în care i-a crescut și educat de mici.
Astfel că, la vârsta adolescenței, cu o frumoasă educație, având un suflet curat și senin ca cel al unei zile de vară, Cornelia ajunge elevă la Liceul Comercial din Buzău, după absolvire, angajându-se pe funcția de calculator contabil, pentru a-și asigura existența după cum primise povață de la mama sa. Era acum o adevărată domnișoară, care atrăgea privirile băieților din jurul sau, descrierile de ordin fizic fiind neînsemnate în comparație cu frumusețea ei interioară, cu lucrurile sfinte care făcuseră popas deja în sufletul său și care îi definiseră deja modul de a trăi.
Ca orice fată la vârsta aceasta, era și ea în așteptarea unui băiat care să îi cucerească inima, nu atât prin vorbe, cât mai ales prin fapte. Va fi curtată de un ofițer pilot de la Bobocu, Vasile Pătruța, de fel din Ardeal, din Blaj, după care s-au îndrăgostit și s-au căsătorit, respectând aceleași orânduieli creștine. Anii ce au urmat au constiuit pentru cei doi cel mai frumos dar primit de la Dumnezeu, iar pildele și vorbele bisericești sunt cele care întregesc această frumoasă poveste de viață traită în doi. Vă rămâne, din nou, dumneavoastră, bucuria de a le afla, descoperi și pătrunde sensul, odată cu celelalte detalii, citind capitolele al optulea și al nouălea. Din rodul casătoriei lor s-au născut doi copii, Marius și Carmen, care la rândul lor au ajuns părinți, după ce și-au desăvârșit studiile, avându-i ca model în viața lor de zi cu zi pe cei doi părinți ai lor, de la care au moștenit atributele de bază ale unei vieți creștine. Împlinindu-i pe deplin pe cei doi părinți ai lor, aceștia devenind și bunici, această bucurie imensă este descrisă, din nou, cu mult tact de către autor în capitolul al zecelea „Bunica, bucuria nepoților”, unde veți descoperi și alte detalii și pilde, evident, alese cu mare grijă.
Eroina acestui roman, Cornelia-Magdalena este un model de viață creștină, având ca temelie exemplul și sfaturile părinților săi, dar și vorbele bisericești pline de tâlc , astfel că ea a trăit toată viața în pace și armonie cu toți cei din jurul său, cu părinții și cu frații săi, dar și cu toți ceilalți, lângă care a poposit câteva clipe sau o viață întreagă.
A trăit de asemenea, o frumoasă poveste de viață alături de soțul său și de copiii pe care i-au avut în timpul căsătoriei lor, oferindu-le acestora toată dragostea, respectul și prețuirea ei, revărsate în faptele sale pline de grijă și ocrotire zilnică față de aceștia.
Timpul a trecut și după mai bine de 50 de ani de căsătorie, soțul său avea să plece la cele veșnice, lăsând-o pe Cornelia-Magdalena singură și tristă. Aceasta însă continuă să trăiască cu soțul său în suflet și în gând, vorbind cu el de dimineață și până seara, oferindu-i astfel cea mai vie dovadă a iubirii și respectului ei până la sfărșit. Dorind să facă și anumite lucruri pentru liniștea și odihna sufletului acestuia, a învățat, până la Sărindarul de 40 de zile, să facă prescuri, după o rețetă de la un părinte de la Mănăstirea Sihăstria.
În ultimele două capitole, autorul ne prezintă cu același tact deosebit „Văduvia, calea spre călugărie” și „Prescuri pentru eternitate”, detalii despre hotărărea Corneliei-Magdalena de a face prescuri, pe care să le dăruiască pentru sufletul soțului său, Vasile.
În ultimul capitol, „Prescuri pentru eternitate” autorul oferă cu aceeași precizie a detaliilor, ca și până acum, răspunsuri la întrebările pe care Cornelia-Magdalena și le-a pus, cum era și firesc: Ce este o prescură?, La ce trebuie o prescură?, Cine o face și cât de importantă este, în sine, prescura?, dar și rețeta pentru o prescură și simbolul inițialelor de pe pristolnic, care înseamna Iisus Biruitorul. Sunt făcute precizări și despre faptul că nu orice persoană poate pregăti prescuri, ci doar o persoană ce duce o viață curată, având multă credință în Dumnezeu.
Cornelia primește aprobare și va începe să pregătească cu mult sârg și pricepere, ulterior, multe prescuri sfinte, pe care le-a dăruit pentru Sfânta Liturghie, în anii în care au urmat, mai multor biserici și mănăstiri din țară și chiar de pe peste hotare, bucurând pe toți cei care le primeau, inclusiv pe Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Ciprian, care știa că erau făcute cu mâini de aur și inimă bună.
Anii au trecut și, între timp, din bunică a devenit și străbunică, dar continuă să facă prescuri sfinte și astăzi, cu aceeași bucurie și pricepere, deși a intrat în 93 de ani.
Autorul folosește o metaforă subtilă și sublimă pentru a crea imaginea pe care să o vedem cu ochiul minții a acestor prescuri aliniate, astfel că „Dacă am pune toate prescurile făcute de Cornelia-Magdalena una peste alta, am alcătui o scară cerească, suitoare pînă la cer, la stele și la soare”.
În încheierea romanului, părintele Mihail Milea, în calitate de duhovnic, ne prezintă o mărturisire de suflet a Corneliei-Magdalena, care își dorește să i se pună o prescură în sicriu la plecarea ei și să i se adauge și pe cruce numele „Prescura”, această dorință având valoare de testament moral, nescris în niciun act oficial, dar care este crezul ei, încununat de o viață curată , evlavioasă și cu o mare credință în Dumnezeu.
Profund captivată de acest crez de viață, amintirile din anii copilăriei mi-au inundat din nou sufletul, ducându-mă cu gândul la o parte din anii petrecuți în satul meu natal, alături de părinții și de bunicii mei, luând parte la evenimentele din lumea rurală, o lume la fel de curată sufletește, din care se desprinde si chipul și numele celei pe care toată suflarea satului o strigam „Mimia”
Portretul eroinei acestei cărți nu are prea multe precizări de ordin fizic, tocmai pentru faptul că ceea ce contează cu adevărat este sufletul, așa cum toate trasăturile morale ale ei, care reies din modul ei de viață, plin de o curățenie aparte a sufletului, cum rar mai întâlnești, îi înnobilează chipul și o fac să lumineze în fața celorlalți.
Autorul, părintele profesor doctor Mihail Milea, împletește într-un mod armonios harul divin cu cel scriitoricesc, astfel că acest roman este încă o parte din descompunerea sinelui creator, care se revarsă spre noi în construcții lingvistice ale căror sens este amplificat de numeroase tâlcuri ce reies din includerea unor metafore subtile, cugetări, aforisme și vorbe bisericești pe tot parcursul acestuia.
Fiind un text epic, predominante sunt structurile narative, în care sunt înserate cu multă atenție structurile descriptive, cele argumentative, explicative și dialogate, presărate cu figuri de stil, secvențele înlănțuindu-se precum anii vieții eroinei.
Pentru a multiplica valoarea emoționantă a acestui roman, autorul suplinește cele prezentate cu o serie de fotografii din colecția de familie a Corneliei-Magdalena, pentru ca noi, cititorii, să putem avea și reprezentarea fizică a unora dintre personajele acestui roman, fotografii din care răzbat chipuri senine, calde și blânde ale celor din familia sa extinsă, dar și fotografii cu o parte din prescurile sfinte pe care le-a pregătit timp de 25 de ani.
Vreau să precizez că după ce am citit această carte am avut un sentiment aparte, aceasta făcându-și imediat loc în sufletul meu, inducându-mi o stare de liniște lăuntrică de care aveam mare nevoie…după care nu am mai auzit nici vântul, nici cuvântul din afară, ci doar o singură întrebare a conștiinței: Testamentul moral al Corneliei-Magdalena este Prescura, dar al meu, dar al dumneavoastră care e, care va fi?… poate, după lectura acestei cărți ne vom gândi mai mult la acest lucru!
Nu am să mă adresez, în schimb, cu imperativul „Citiți această carte!”, ci am să spun că timpul acestei cărți este acum, după care doar voi repeta: Da, timpul pentru lectura acestei cărți este acum!, Nu amânați, nici nu știți ce bucurie vă faceți, citind-o astăzi și nu mai târziu, pentru că veți simți cum părintele vă atinge sufletul într-un mod aparte prin această carte, care are o forță vindecătoare, restauratoare și de Îndumnezeire a sufletului fiecăruia dintre noi.
Să ne bucurăm, așadar, cu toții acum de acest dar de suflet pentru suflet, făcut de către părintele profesor doctor, Mihail Milea, pe care la rându-i, îl consider un mare dar divin pentru noi toți.
