Vi-l mai amintiți pe Ion Iliescu cum dădea indicații publice magistraților să respingă acțiunile bieților țărani care încercau să își recupereze pământurile pe prima lege a fondului funciar, acel celebru act normativ care nu prevedea sancțiuni? Sau când ordona acelorași magistrați să facă dosare politicienilor din opoziție?
Sau pe Traian Băsescu, care suna noaptea la televiziuni pentru a se certa cu moderatorii și cu invitații de la diverse dezbateri politice? Ori atacurile la adresa Direcției Naționale Anticorupție în momentul în care procurorii DNA i-au luat la întrebări membri ai famiiliei sau apropiați politici?
Am susținut îmtotdeauna că președintele care s-a apropiat cel mai mult de termenii constituționali ai funcției a fost Emil Constantinescu, cel „învins de Securitate”, dar și de mașina de propagandă a PDSR (actualul PSD) și de propriii aliați politici, aș adăuga eu.
Prin contrast, despre președintele Klaus Iohannis afirm că a fost… prea constituțional. Adică a tăcut – sau a vorbit cu mare întârziere – și atunci când era necesar. Cu excepția gafei „Jo napot kivanok, PSD”, câd, dacă tăcea, înțelept rămânea. Or, tocmai comunicarea, în interiorul NATO și pentru publicul larg, pare a fi una dintre calitățile necesare unui secretar general al Alianței Nord-Atlantice, post pentru care a anunțat că va candida. Căci funcția în cauză nu este una de comandă. Scretarul General al NATO nu dă ordine comandanților armatelor aliaților, ci doar propune subiecte de dezbatere și, cum spuneam, le comunică.
În mod clar, ca român aș fi extrem de bucuros ca președintele en-titre să devină deținătorul acestei onorabile funcții, după ce aceea de adjunct va fi eliberată tot de un român, Mircea Geoană. Însă doar norocul – cel care l-a adus de două ori la Cotroceni, respectiv luciditatea românilor de a alege răul cel mai mic – l-ar putea propulsa pe Klaus Iohannis în funcția de secretar general al NATO.
