„Cartea celor 100 de poveşti”(SEMNAL).
În comunitatea locală, Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”, este un reper de cultură şi sensibilitate, muncă şi talent, unde creativitatea este proces şi produs, în ştafeta generaţiilor. În 12 noiembrie 2019 această prestigioasă instituţie de învăţământ îşi sărbătoreşte Centenarul. Calendarul manifestărilor a început în holul de marmură caldă şi amfiteatrul cu etaj din localul monumental, a cărui renovare, prin efortul actualei echipe manageriale, se va finaliza în 09.01.2021. Eminescienii şi profesorii lor s-au bucurat de concertul corului “Madrigal”, de prezenţa violonistului Alexandru Tomescu, au evocat tradiţia umanistă a şcolii în prezenţa criticului literar Alex Ştefănescu, au fredonat ritmuri “Joc si Rock” cu Opera Comică pentru Copii Bucureşti, director Felicia Filip…
*
În calendarul manifestărilor prilejuite de generosul jubileu CNME-100 se înscrie şi proiectul “100 de cărţi pentru 100 de ani”, urmare a activităţii din Cenaclul “Rază de Luceafăr”, a colaborării dintre Biblioteca “Doina-Tatiana Mănoiu” şi Biblioteca Judeţeană “Vasile Voiculescu”, a atelierelor de scriere creativă şi a îndrumării din cercurile de lectură. Cărţile donate, lansate sau publicate de foşti şi actuali elevi de-a lungul timpului, care, pentru colegiu a devenit istorie, au fost adunate în muzeu, bibliotecă, expoziţia-document “O carte nu se citeşte singur(ă)”. Ele vor fi arhivate/sigilate şi donate Colegiului pentru Jubileul 125, adică pentru anul 2044!
* * *
Publicată la prestigioasa Editură „Ars Docendi” a Universităţii Bucureşti, „Cartea celor 100 de poveşti” este, la momentul sărbătoresc al Centenarului, o recuperare necesară a amintirilor din anii de elev în Colegiul „Mihai Eminescu”, un exerciţiu de sinceritate şi o provocare la dialog între generaţii. Este vorba despre un volum consistent, în paginile căruia semnează aproximativ 150 de absolvenţi ai şcolii. Când stai de vorbă cu oameni de-acum maturi, deja aşezaţi în propria matrice profesională şi personală, îţi dai seama că perioada studiilor a reprezentat, pentru mulţi, o etapă decisivă. Apropierea de anumite materii, simpatia sau admiraţia pentru un anumit profesor, un anume tip de comunitate şcolară au constituit premisele unor alegeri decisive, luate mai târziu.
Cum a apărut ideea acestei cărţi? Totul a pornit de la dorinţa de a crea şi un spaţiu destinat elevilor care au trecut pragul acestei şcoli. O carte în care apar profesorii colegiului există deja, este vorba de valoroasa Monografie a C. N. „Mihai Eminescu”, retipărită cu prilejul Centenarului, o istorie vie şi o galerie de portrete memorabile, rezultat al serioasei documentări făcute de profesorul Relu Stoica. Pe de o parte, profesorii, pe de alta, elevii, fiecare având istoria sa personală, împletită cu istoria mare, a şcolii de-acum centenare.
Cităm din prefaţa ,,Cărţii celor 100 de poveşti”, semnată de coordonatorul volumului, prof. dr. Mihaela Nicolae: „Concret, cartea aceasta este un mod de a marca interesant, în afara clişeelor, împlinirea unui secol de existenţă a şcolii. Am înfiinţat întâi un grup pe Facebook şi am încercat să ne regăsim. Aproape tot ce apare în <Cartea celor 100 de poveşti> s-a postat în acest grup. E drept că am primit o parte dintre materiale, puţine, şi pe e-mail. O prietenă, văzând fotografiile din primele pagini, mi-a spus că – deşi nu sunt ale noastre, sunt ale altor generaţii – ai zice că suntem şi noi acolo. Semănăm, de fapt, unii cu alţii, tocmai fiindcă avem experienţe asemănătoare. În orice şcoală există, fără îndoială, o anumită atmosferă definitorie, ceea ce numim, de obicei, <spirit> – „spiritul <eminescian> (nu-mi place, neapărat, formula!) există, cu certitudine, şi este, cred eu, caracterizat de creativitate, simţ estetic, frumuseţea ideilor, dar şi de nevoia raportării la tradiţia şcolii, la valorile consolidate în timp. Aşa se face că, deşi aceasta nu este o carte despre profesorii liceului, în anumite evocări apar şi dumnealor, uneori ca figuri centrale, de multe ori însă ca personaje de plan secund. În prim-plan rămâne, mereu, cel care scrie, autorul care-şi asumă, cu sinceritate, un trecut, care-şi aminteşte cum era şcoala „pe vremea lui” (alt personaj principal!), în ce parametri se făcea educaţia. Despre mulţi profesori nu a scris nimeni sau s-a scris puţin, poate nesemnificativ, ceea ce pare nedrept. Însă noi nu am făcut decât o secţiune într-un perete vechi de 100 de ani: unele straturi sunt mai vizibile, altele sunt încă acolo, într-o zonă latentă, ca un filon neexplorat.
<Cartea celor 100 de poveşti> a fost gândită şi scrisă, de aceea, aproape ca un document – viu, spontan, verificabil – de către cei care au dorit să-şi amintească de tinereţe şi de întâlnirile ei esenţiale. Şi tinereţea e frumoasă, oricum, când eşti licean, aşa ni se pare privind din perspectiva altor vârste. Memoria ne protejează şi ascunde într-un cearcăn de umbră ceea ce ne-a marcat negativ. Când vorbim despre anii de şcoală, ne vin în minte tot felul de întâmplări care şi-au pierdut, dacă aceasta a existat, amprenta cenuşie. Mai cred că amintirile se modifică în timp, pierd sau câştigă în importanţă, în funcţie de raportarea noastră la experienţele trăite. <Cartea celor 100 de poveşti> este un portret în sepia al unor absolvenţi de şcoală centenară. În această <fotografie cu zimţi> apar primele iubiri, balurile, viaţa în internat, practica agricolă şi P.T.A.P-ul, notele mici şi notele mari, dorinţa de a te afirma şi de a avea cu profesorii şi colegii tăi o relaţie apropiată. Constatăm că nu ne mai aducem aminte numele tuturor colegilor de clasă. Într-o vreme, din pricina treptei a II-a, colectivele chiar sufereau modificări substanţiale. Unii <picau> treapta, alţii se transferau de la un profil la altul, şi aşa se face că am avut mulţi colegi de clasă în liceu. Iar clasele erau mari, în jur de 40 de elevi. Nu ne mai amintim totul, dar o parte din ce ne amintim despre perioada liceului şi ar merita salvat în memoria colectivă am salvat prin poveştile noastre.
Mi-ar fi plăcut să scrie pentru proiect mai mulţi elevi care i-au avut ca profesori pe proprii părinţi, ca să aflăm cum a fost această experienţă pentru ei – Andreea Lizi Costache (Boldişteanu) face asta, interesant. Mi-ar fi plăcut să fi scris mai mulţi absolvenţi de C.N.M.E. care sunt astăzi ei înşişi profesori (în C.N.M.E. şi nu doar) foarte buni. Cred că şcoala aceasta a format dascăli, mulţi dascăli, dacă facem statistici – profesori de română, de franceză, de istorie, dar şi de matematică. Mi se pare foarte interesant că prin şcoala noastră au trecut, de-a lungul timpului, oameni care, la rândul lor, sunt astăzi consideraţi profesori de elită în şcoli mai mari sau mai mici, profesori care dau, la rândul lor, sens şi destin adolescenţilor, fiindu-le primele modele, <furnizorii de educaţie>, creatorii unui set de valori pe care se întemeiează dacă nu toată, oricum, mult din formarea ulterioară.
Eu cred că această carte de amintiri este o monografie care o dublează pe cea oficială, o nuanţează şi îi dă consistenţă. Nu toţi cei care au aflat, la timp, de acest proiect al nostru au avut puterea sau dorinţa de a scrie. S-au prevalat de diverse motive, au uitat sau nu au fost interesaţi de subiect. Sunt convinsă însă că, citind aceste pagini, se regăsesc în tot felul de lucruri, oameni şi întâmplări despre care ceilalţi, autorii, au scris cu drag, cu entuziasm, fără să se simtă constrânşi la o abordare exclusiv laudativă, fără să se simtă constrânşi, în general.
Le mulţumesc celor care au acceptat să scrie, fie şi câteva rânduri, despre anii de liceu, contribuind, în felul acesta, la un fel de happening – interactiv, util, de multe ori nostalgic, cu miez de poveste.”
„Cartea celor 100 de poveşti” va avea lansarea miercuri, 13 noiembrie 2019, cu prilejul activităţilor care marchează Centenarul C.N. „Mihai Eminescu”, la Teatrul „George Ciprian”, în prezenţa elevilor şi a profesorilor de ieri şi de azi ai şcolii, dar mai ales a celor care au contribuit direct la apariţia volumului!
(Va urma)
Text realizat de prof. dr. Merito Mihaela Nicolae
