Cine a fost de fapt prima proprietară a Casei ,,Vergu-Mănăilă“

Situată destul de aproape de centrul oraşului, cam la jumătatea distanţei dintre Primărie (Palatul Comunal) şi gara principală a oraşului, res­pectiv pe strada Războieni (fostă Scarlat Voinescu), Casa Vergu-Mănăilă te întâmpină încă de la a sa intrare (nr., 8, pe partea dreaptă), drept cel mai vechi edificiu social buzoian.

Se ştie că primii proprietari ai celebrei case ar fi fost Maria Minculeasa şi soţul Mihai mincu. Lucrurile nu stau însă chiar aşa.

Este clar de înţeles că această casă a aparţinut cu ­si­guranţă familiilor Vergu şi Mănăilă, care s-au înrudit între ele prin căsătorie.

Considerată pe drept, ca monument de mare importanţă istorică, clădirea a fost atestată documentar prin anul 1794, deşi se pare că unele date stabilesc construcţia clădirii mult mai înainte, dacă nu cumva pe la 1780 sau ceva mai târziu.

Casa ”Vergu-Mănăilă” îmbină perfect stilul arhitectural popular cu cel brâncovenesc, fiind locuită până în jurul anilor 1915-1920.

Timpul îndelungat al existenţei sale, intemperiile naturii (ploi, zăpezi, vânturi, cutremure etc), dar mai ales faptul că nu a fost locuită şi îngrijită multă vreme, au fost cauzele care au contribuit la degradarea ra­pidă, destul de accentuată a clădirii, ajunsă prin anii 1970 o adevărată ruină, o dărăpănătură, care în mod clar era imposibil de a mai putea fi locuită.

Deşi a fost naţionalizată în anul 1948, autorităţile buzoiene întârzie multă vreme să ia o hotărâre clară, în legătură cu locuinţa monumentală destul de degradată. Abia prin 1970, edilii urbei noastre stabilesc măsuri certe de restaurare a acesteia într-un mod mai lent, clădirea fiind reconstituită pe vechea sa temelie, ţinându-se cont de păstrarea în cea mai mare parte a caracteristicilor arhitecturale iniţiale. De ştiut este că din anul 1976, casa adăposteşte Colecţia de Etnografie şi Artă populară, mai târziu având şi destinaţia provizorie a Muzeului Judeţean (doar pe durata lucrărilor de ­rea­bilitare a clădirii principale a acestuia).

În prezent, Colecţia de Etnografie şi Artă populară, instaurată aici de aproape 40 de ani, îşi îmbunătăţeşte zi de zi activitatea, atrăgând cu siguranţă un număr tot mai mare de vizitatori.

Modul în care Casa ,,Vergu-Mănăilă” a fost construită şi reconstruită, materialele folosite în acest scop, circuitul în interiorul său, precum şi destinaţia sa actuală în amănunt (detaliu) constituie un subiect destul de important care ar putea fi abordat cu altă ocazie.

*

În condiţiile unui plin proces de feudalizare a oraşului Buzău, început sub domnia de lungă durată a lui Matei Basarab (1632-1654), se stabilesc în oraş sau lângă acesta, mai precis în Mărăcineni – sat situat după cum se ştie şi astăzi, pe malul stâng al râului Buzău – Mănăilii, de felul lor din Bălişoara – sat situat la aproape zece kilometri sud-vest de Buzău, unde-i întâlnim prin anii 1544-1554, participând activ la schimbul de mărfuri cu Braşovul.

La 23 decembrie 1619, un oarecare Mănăilă, din satul ­amin­tit mai sus figurează împreună cu un altul, cu numele Radu, ca martori şi ”aldmăşari”, într-un act de proprietate.

În a doua jumătate a se­colului al XVII-lea, Mănăilii pătrund din comerţ în ”dregătoriile” de seamă din viaţa oraşului Buzău.

Cel mai important personaj dintre ei a fost Mănăilă (fiul lui Stoian, mare căpitan de Buzău şi apoi serdar),  arătat prima oară ca logofăt la 7 iunie 1684, la 2 aprilie şi în iulie 1687, apoi ca mare căpitan de Buzău în anul 1693, iar după aceea ,,mai – mare clucer”.

Acest Mănăilă fiind folosit ca ,,vel-căpitan de margine, ori de lefegii”, devine omul de încredere al domnitorului Constantin Brâncoveanu, care-i încredinţează deseori slujbe de mare răspundere în aceste părţi răsăritene ale Ţării Româneşti.

Vizita, pe care în toamna ­anu­lui 1706, domnitorul Constantin Brâncoveanu cu întregul său alai, o întreprinde la locuinţa lui Mănăilă din Mărăcineni – Buzău (la invitaţia ,,expresă” a acestuia) ţine să concretizeze relaţiile de bun augur stabilite între domnitor şi mai-marele  clucer buzoian Mănăilă.

Se ştie că vizita domnească a fost răsplătită cu un ospăţ pe măsură, cu mult peste nivelul aşteptărilor.

Unul din cei patru fii ai lui Mănăilă, adică postelnicu Barbu-Şerban (Bănică) Mănăilescu, lasă fiicei sale Maria Mănăilescu, prin foaia sa de zestre întocmită la 1 mai 1759, când se căsătoreşte cu un oarecare ,,vel-sluger-Vergu” : treisprezece pogoane de vie în dealul Săpocii, o mie două sute de stânjeni moşie în Berindeşti, două roate de moară în ”Gârlaşi”, numeroase bijuterii, patruzeci de stupi şi altele.

Ceva mai târziu, rămasă văduvă (după moartea soţului său, slugerul Vergu) se recăsătoreşte (aproape sigur prin anul 1779) cu stolnicul Nicolae Vergu (coincidenţă de nume cu primul ei soţ).

Ştiri preţioase despre alde Vergu le găsim în documentele buzoiene de pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, graţie litigiului ivit între Episcopia Buzăului şi o parte din târgoveţi, pentru stăpânirea împrejurimilor casei lui Hagi Constandin, fost căpitan de Slatina şi apoi de Buzău.

În spaţiul revendicat de Episcopie pătrunsese printre alţii şi vistierul Vergu, (consi­derat de noi ca nimeni altul decât ”bil-vel sluger Vergu”, primul soţ al Mariei Mănăilescu), cu o brutărie, două case într-un înveliş, având ceva mai la o parte pe teren propriu şi o cârciumă.

Prin anii 1763-1765, acelaşi Vergu achiziţionează pământ moşnenesc la Negoşina-Buzău.

Faptul că Maria Mănăilescu dăruieşte Episcopiei Buzăului la 21 noiembrie 1778, partea ei de moşie din acest sat amintit – Negoşina, care prin spusele sale, o avea de la răposatul ei soţ – ,,bil-vel sluger Vergu”, nu mai lasă nici o îndoială asupra celui care l-a ţinut în prima ei căsătorie şi după al cărui nume i s-a mai zis şi ”Maria Verguleasa”.

Despre al doilea soţ al său (cu care s-a căsătorit în anul 1779), stolnicul Nicolae Vergu, în ,,diata” ei întocmită la 13 februarie 1794, spune că-i lasă acestuia: moşioara Valea lui Dragomir din plaiul Pârscov, şaptesprezece pogoane de vie în Valea Teancului, prăvălia din oraş, ,,toate rămasuri” de la răposatul ei soţ – bil-vel slugerul Vergu, iar moşia ,,Berindeşti” (Berindeasca) ,,cu tot hotarul” – moştenită de la tatăl său Barbu-Şerban (Bănică) Mănăilescu, o ,,afieroseşte” (donează) Episcopiei Buzoiene.

Tot prin această ,,diată” îi lasă soţului său ,,casele de aici din Târgul Buzăului, cu tot mobilierul, aşternuturile şi argintăria lor, pentru că el le-a făcut cu cheltuiala şi osteneala sa, din cei 3.500 de taleri aduşi în căsătorie şi cheltuiţi în casă” întrucât, din ce-i lăsasse primul soţ bil-vel sluger Vergu, nu-i mai rămăsese nimic în anii văduviei; bijuteriile, se arată în ,,diata”, ,,i-au fost răpite de domnitorul Nicolae Mavrogheni în 1787, când se străduia să obţină pentru soţul său – stolnicul Nicolae Vergu, boieria de serdar”.

Acesta pare să fie cu adevărat cel mai vechi document cunoscut, în care întâlnim precizări suficiente cu privire la data şi împrejurările în care a fost construită Casa ”Vergu-Mănăilă” din oraşul Buzău. Prin urmare, la data ”diatei” – 13 februarie 1794, casa era ceva mai veche, probabil din jurul anului 1780, când se pare că avusese loc recăsătoria. Din acest act, nu aflăm nimic despre terenul pe care a fost construită clădirea, dar dacă testatoarea dispunea de casă printr-un act public, aceasta dovedeşte că şi pământul pe care a fost construită, îi aparţinuse cu siguranţă.

Casa ”Vergu-Mănăilă”, aflată în apropierea Mănăstirii Banului, a fost ridicată în mijlocul unei vaste grădini, mai de o parte de centrul comercial şi meşteşugăresc al târgului buzoian. Acest spaţiu, destul de întins, în mijlocul căruia stolnicul Nicolae Vergu a construit în jurul anului 1780 cunoscuta casă, s-ar delimita astăzi astfel: la vest strada Păcii, la nord strada Ilie Pintilie (Crizantemelor), la est – Biserica Banului, Colegiul ”B.P. Hasdeu” şi bulevardul Gării, iar la sud grădina Caneloaiei (clădirea fostului Şantier 3 – Construcţii, din zilele noastre).

Despre stolnicul Vergu şi Maria Mănăilescu (Verguleasa), nu se ştie cum şi cât au trăit împreună în casa construită de ei în jurul anului 1780. Cunoaştem doar că la 11 septembrie 1817, stolnicul Nicolae Vergu trăia împreună cu Luxandra (a doua sa soţie), fiind clară situaţia că Maria Mănăilescu (Verguleasa) murise înainte de data amintită mai sus (probabil în jurul anului 1800, dacă nu cumva cu ceva timp mai inainte de acest an).

Oricum prin anul 1819, casa şi proprietăţile sale trec în po­sesia lui Gavril Codreanu, prin căsătoria acestuia cu Ecaterina, fiica Vergului. În ”Catagrafia oficială cu toţi boierii ţării Româneşti din anul 1829”, se spune că acest Gavril Codreanu – clucer, era născut la Iaşi în anul 1789 ca fiul slugerului Costandache şi că locuia la Buzău unde ajunsese serdar. Tot despre el I.C. Filitti mai arată în ”Revista Arhivelor” – II/1927-1929, 4-5, pag 23, că avea două moşii: Valea lui Dragomir din comuna Policiori – astăzi comuna Căneşti – Buzău, cu sat de clăcaşi şi Slobozia lui Bagdat în Râmnicu Sărat.

C. Filitti mai precizează în ”Arenda moşiilor în Muntenia la 1831-1835” o vie şi o moară, adică proprietăţile, inclusiv casa din oraş, ale stolnicului Nicolae Vergu, că sunt tot în posesia acestuia, obţinute de el prin căsătoria sa cu Ecaterina – fiica stolnicului Nicolae Vergu.

Arhivele Statului / Buzău / Tribunalul Buzău, dosar nr 1911/162 din 1831/fila 3 ni-l prezintă pe Gavril Codreanu păstrând acelaşi rang de mică boierie: avea cinci sau şapte copii, cincisprezece pogoane de vie lângă oraş, o sută douăzeci de stupi, fecior în casă, vizitiu, surugiu la poştalion şi câteva slugi. Era cunoscut ca om de vază, având strânse legături cu oamenii din vremurile lui.

Ultima ştire despre el, de prin anul 1843, arată că, după moartea sa, casa şi grădinile sale sunt stăpânite de doi dintre fiii săi, adică Gheorghe şi Nicolae Codreanu. Se mai ştie că Nicolae Codreanu a fost căsătorit cu Cleopatra (din familia Mănăilă), o femeie nespus de frumoasă, cunoscută mai de toţi buzoienii, cu numele potrivit, de ”Codreanca”.

La licitaţia din 1885, când urmaşii acestora ies din indivi­ziune, întreaga proprietate se adjudecă Cleopatrei în schimbul a zece mii de lei.

Se mai precizează că în anul 1905, Casa ,,Vergu-Mănăilă” intră în posesia lui Ion Mănăilă (tatăl ultimilor proprietari cunoscuţi).

Ion Mănăilă, cu rang militar superior, a căzut eroic în luptele de apărare a Bucureştilor în 1916-1918, în timpul primului război mondial (post-mortem fiind înaintat la gradul de colonel). Într-o anumită perioadă de timp strada Războieni (actuală) a purtat şi numele acestuia.

Iată-ne, aşadar, în momentul când fiecare din noi îşi poate expune părerea cu privire la mo­dul de prezentare succintă a cadrului istoric de desfaşurare a evenimentelor în zona noastră buzoiană, în perioada feudalismului în plina sa ascensiune.

Considerăm foarte important faptul că am reuşit să-i cunoaştem pe cei care au locuit şi au trăit în bună înţelegere de-a lungul timpului în cunoscuta Casă ”Vergu – Mănăilă”.

Din analiza descriptivă a evenimentelor a faptelor şi a celor participanţi la des­făşurarea acestora, desprindem concluzia că în toată această ”poveste”, personajul principal implicat nu este ”Maria Minculeasa” (soţia lui Mihai Mincu), – fiică a lui Ştefan Mănăilă – aşa cum s-a crezut şi cunoscut până acum.

Adevărul istoric desprins din foarte multe documente, stabileşte că ”eroina” sigură a Casei ”Vergu-Mănăilă” (după cum s-a observat şi din prezentarea lucrării), este deci Maria Mănăilescu, fiica lui Barbu – Şerban (Bănică) Mănăilescu, – frate legitim cu Ştefan Mănăilă (tatăl Minculesei).

Suntem convinşi aproape totalmente că această stare de confuzie între cele două perso­naje, este justificată prin faptul că dumnealor erau în grad de rudenie destul de apropiat (verişoare primare) şi că ambele purtau, după cum ne este cunoscut, nume şi prenume identice.

Asupra lămuririi acestei situaţii vom reveni si cu altă ocazie, cu date şi elemente cât mai sigure, care pot să întregească adevărul istoric.

 

Anghel C. Tudor – pensio­nar,  asistent medical principal – Urologie