Alexandru PRIPON
Putem vorbi oricât, argumentat și fără patimă, spumos ori plat, despre adevăruri implicite, de nerostit. Unele sunt, poate, prea abrupte și dureroase, pot jigni, ne pot primejdui relații cordiale, chiar prietenii. Altele sunt atât de firești, cu rădăcinile înfipte în cotidian, încât simpla enunțare a lor ar părea un soi de tautologie. Acele aspecte ale realității care trăiesc în preajma noastră și în noi, adesea lipsite de nume sau de înțeles dincolo de universul nostru mărginit. Sunt lucruri care doar ființează, necatalogate. Cu toate acestea, adevărul trebuie spus. Mai cu seamă dacă există cel mai mărunt dubiu, cea mai liliputană încercare de zugrăvire diferită a realității, adevărul trebuie spus, pentru a elimina orice îndoială.
Cititorii știu că, adesea, am discutat despre modalitățile de a exprima ceea ce vrem să spunem, încurajând un stil cât mai plăcut, o exprimare cât mai elegantă. Am arătat că ideile pot fi sugerate, nu răcnite, imaginile pot fi descrise parțial, punând pe gânduri, nu revărsate pe hârtie cu tușe groase și riscul inducerii unui atac de cord. Dar acestea se referă la stilul, unicitatea relatării. Relatarea trebuie să rămână strict între granițele firave ale adevărului, iar exprimarea trebuie să o îmbrace cât mai estetic, nu să o afecteze până la depersonalizare.
Un jurnalist cu experiență știe ce trebuie să facă. Rolul cuvântului este acela de a exprima adevărul, nu de a-l ocoli, dibaci, într-un soi de minciună edulcorată. Unii, mai grăbiți sau mai neatenți, renunță la floricelele stilistice, ba chiar și la evitarea câtorva formulări prea puțin îngrijite, în strădania de a oferi adevărul brut, cât mai rapid. Iar aceasta chiar nu contează întotdeauna, nu atât de mult, chiar dacă ne zgârie pe retină ori pe timpan niște vorbe cu margini necizelate. Important este, până la urmă, scopul final, dincolo de mijloace: prezentarea simplă a realității – țelul suprem al presei.
Tinerii jurnaliști, la începerea strădaniei pe tărâmul descrierii cotidianului, trebuie să fie învățați să respecte adevărul. Nu să-l ocolească, nu să-l îmbrace, fie și măiestrit, în haine de împrumut, nu să-l prezinte nici trunchiat, nici răstălmăcit. Îți convine sau mai puțin, prezinți realitatea, așa cum este. Deoarece jurnalistul informează, corect și imparțial, descrie lumea cu acuratețe, fără interpretări proprii, fără aduceri din condei care pot altera percepția publicului. Este corect – după cum spunea un cunoscut –, nu șmecher.
Ceea ce înseamnă că adevărurile incongruente cu politica redacțională tot trebuie spuse? Aici se ivește o problemă serioasă, una care nici nu ar trebui să existe într-o lume ideală, unde jurnalistul ar fi hrănit și protejat de cetate. Însă o redacție care se respectă merge mai departe cu enunțarea adevărului, chiar dacă spațiul mediatic este zguduit de cele spuse, iar ideile menționate anterior sunt aruncate într-o (poate) dezonorantă caducitate. Vorbim despre onoarea omului de presă. Și însuși faptul că am fost martor la astfel de momente – rostirea, fie ea și scrâșnită, a unor neconfortabile adevăruri – mă determină să privesc spre mâine cu speranță.
Desigur, consideră câte unii, mai există și varianta simplei, vinovatei tăceri. Dacă adevărul nu ne convine, putem să-l trecem cu vederea, să-l acoperim cu alte știri, să privim în altă parte. Cei interesați îl pot găsi pe undeva, pe acolo, nu e așa? Chiar dacă asta înseamnă să-și îndrepte privirile definitiv către orizonturi media concurente. Numai că această soluție reprezintă, pe termen lung (și nu doar) premisa principală a catastrofei care poate amenința viitorul jurnalismului.
Tăcut, nerostit, adevărul rămâne, până la urmă, tot ascuns. În zona ziaristică, omisiunea este un soi de minciună îmbrăcată fistichiu, însă cu același efect asupra celorlalți. Deoarece aici rezidă problema, dincolo de considerente etic-morale ori de natură teoretică: jurnalistul nu își îndeplinește menirea pentru el, pentru binele propriu, ci pentru ceilalți, pentru informarea și călăuzirea lor sinceră către bine, frumos… Par doar cuvinte, incapabile să compenseze, de exemplu, golul din buzunare ori mâncărimea dureroasă la nivel sufletesc pe care o numim, după o vreme, orgoliu. Cuvinte, însă, menite să clădească încredere bazată pe corectitudine. Să zidească sau să întărească o lume în care merită să trăiești cu zâmbet liniștit pe buze.
Dar tăcerea, veți spune, tăcerea nu este sinonimă cu incorectitudinea. Scuză care nu se aplică atunci când vine vorba despre expunerea adevărului, ca misiune primordială. Întrucât, cel mai adesea, când taci nu spui nimic. Iar cine nu spune nimic își pierde dreptul de a mai fi ascultat vreodată.
