Alexandru PRIPON
Combaterea monotoniei a devenit, în această perioadă brăzdată de neguri, o preocupare de un major interes, o strădanie cu aparențe nobile și dedesubturi adesea insalubre, justificate sumar de imperioasa nevoie a schimbării perpetue. Nu este deloc greu să distragi atenția de la cotidianul morocănos prin câteva clovnerii bine plasate ori prin niscai vorbe fără miez, dar problema insurmontabilă apare atunci când surogatul menit înșelării simțurilor se afundă în nonsens, iar victima (sau beneficiarul – cuvintele sunt create pentru a fi utilizate inclusiv în calambururi) evidentei butaforii ajunge să exclame, ca și atunci când lecturează aceste rânduri, probabil: „Ce îmi trebuie mie așa ceva?”. Lucru firesc și simplu de evitat…
Pe tărâmul aparențelor tușele sunt groase și diferențele – subțiri. Principiile sunt interșanjabile, iar scopurile devin cameleonice, schimbându-și culoarea și rostul în funcție de situația survenită. Orizonturile sunt neclare, punctele cardinale își cedează, grațios, locul, încât nici nu mai știi cine, unde și de ce ești. Neroadele supoziții de mai ieri se transformă în postulate cu ștaif, de la care pornesc deveniri și discursuri funebre, după caz. Nimic nu este cum pare, puține rămân cum erau, mai toate cotesc brusc, pe marginea absurdului, prin tufe înalte, producătoare de scaieți.
Este drept că noi, românii, am avut parte de acest joc al mirajelor transpus peste realitatea înconjurătoare vreme de câteva decenii colțuroase și găunoase, am deprins răbdarea și am învățat să mințim deloc frumos în perioade pe care le numim, astăzi, de tristă amintire, când, sub stindarde roșii, albul era negru și negrul era inexistent (poate doar peste gard, la îndepărtații vecini capitaliști). Ceea ce nu înseamnă că, astăzi, am fi ușor de înșelat, nici că ne-ar conveni reeditarea unor mascarade la limita de jos a ipocriziei, cu iz calp-revoluționar și burzuluială mânios-proletară. Primim resemnați ceea ce ni se oferă, scrâșnind, în surdină, din măselele de minte care, în caz de zgomot flagrant, pot fi scoase, după cum știm prea bine. Acceptăm nimicurile și mimăm sincera mulțumire, sperând că totul va lua sfârșit, într-un nu prea îndepărtat final.
Astfel se explică de ce în spațiul carpato-danubiano-pontic supraviețuiesc liniștite extreme, aberații și rupturi logice ireparabile, cu structuri paradoxale și adepți altfel inimaginabili: deoarece mulți dintre noi nu cunoaștem, nu putem concepe o altfel de existență. Am ajuns să raportăm tot ceea ce știm la propagandă, iar ieșirea din rând o echivalăm cu ostracizarea.
Nu de mult timp circula prin mediul online o știre conform căreia românii participanți la un sondaj ar fi declarat, în proporție foarte mare, că regretă perioada comunistă și îl consideră pe Nicolae Ceaușescu drept cel mai bun conducător de stat din ultimele decenii. Dincolo de dubiile pe care le-ar avea oricine în privința respectivei inițiative și a instrumentelor utilizate, trebuie să recunoaștem cu toții că simpla idee de întoarcere la un trecut tulbure ideologic și vădit totalitar este periculoasă. Deoarece, într-un astfel de scenariu SF din categoria „dark thriller”, statul ar fi pe mâna unui dictator, iar acesta ar fi nu tătucul protector, visat de câte unii, care dăruiește locuri de muncă ușoară, salarii mari, mâncare ieftină și spații locative la discreție, ci magicianul care, la adăpostul legilor stranii și al propagandei tunătoare, oferă aparența celor de mai sus – și a multor alte facilități –, preîntâmpinând trezirea supușilor din amorțeala unui surogat de viață.
Este tulburătoare măcar ideea că unii ar putea să le insufle copiilor sau nepoților încrederea în aparențe, învățându-i să combată eventuala monotonie a unui mod de viață firesc prin afundarea în lozinci cu mulți clopoței la nivelul cozii. Este sfidătoare simpla tentativă de a reînvia sloganurile altor vremuri, îngropate atent în curtea din dos a istoriei, cu scopul alipirii principiilor patriotice și a conceptelor belicoase, sub mirajul poate altfel colorat al naționalismului denaturat, însă obsesiv recitat, până la distrugerea sensului. Iar aici vorbim doar despre un exemplu al primejdiilor invocate atunci când, s-ar părea, nu avem altceva mai bun de făcut.
Trăim într-o lume unde coexistă binele și răul, frumosul și urâtul, nimicul și complexul, alcătuind viața de zi cu zi, trecut, prezent și viitor, la umbra evoluției personale și a împlinirii colective. Suntem și singuri, și mulți, dar este important să fim mereu alături unii altora, într-o comunitate cu fundamente morale clar definite și țeluri care depind evident de comuniunea pe care izbutim să o menținem, să o protejăm. Existența poate fi percepută drept monotonă, supusă unor reguli abstracte și unor rute absconse, dar toate detaliile sunt lămurite prin ființarea asumată între și (adesea) pentru alții, găsind în noi și în ceilalți motivul cu origine divină al pașilor mărunți către perfecțiune.
Cât despre lozincile născute din lipsa substanței și răzvrătirea înțelesurilor inversate, trebuie să știm că, de obicei, drumul către bine nu este parcurs în ritm de defilare și cu urlet de fanfară, ci prin cumpătarea, fie ea și ușor monotonă, a lucrului bine, înțelept făcut. Prin ceea ce suntem către cei ce putem fi.
