Alexandru PRIPON
Nu cred să existe multe persoane care să disprețuiască imoralitatea mai aprig decât chiar cele care s-au afundat în atitudini imorale. „Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădător”, replica „onorabilului” Cațavencu, vorbește doar despre felul în care o persoană fără scrupule profită de pe urma unui act mârșav, unul pe care îl desconsideră, cu toate că îi apreciază utilitatea. Însă, măcar în subconștient – lucru care îl va împinge, poate, către și mai multe fapte imorale –, trădătorul își urăște mult mai profund trădarea.
Trebuie să înțelegem că fiecare acțiune pe care o întreprindem, în mod conștient, voluntar și, de ce nu, repetat, ajunge să devină parte din noi, să ne reprezinte, să ne definească înaintea celorlalți. Desigur, orice lucru bun poate fi oglindit straniu și prezentat voit denaturat, spre a i se estompa ori chiar inversa valoarea pozitivă; orice lucru rău poate căpăta fie denumiri, fie interpretări arbitrare, spre a părea ceva total diferit. Împăciuitorii din vremuri trecute pot fi priviți ca dovezi ale unei lașități condamnabile, criminalii altor secole sunt astăzi prezentați ca exemple de geniu strategic. Totul, după trecerea unei perioade rezonabile de timp, nu neapărat mare, poate fi supus interpretării și vopsit, meticulos, în altă culoare, pentru a servi altor scopuri. Asta ne-a învățat acest veac, iar noi ne-am dovedit a fi elevi silitori…
Pe de altă parte, în prezența inversiei mai sus menționate pe scurt, mulți dintre noi își pierd busola, o scapă undeva, pe marginea cărării, într-un marș forțat către un orizont nedefinit. Ca (ne)firească urmare, nu cred să existe multe persoane mai bulversate – în ceea ce privește reala valoare a propriilor acțiuni – decât cele cu o ținută morală corectă. „Ce e rău și ce e bine / Tu te-ntreabă și socoate”, îndemnul lui Eminescu din „Glossă”, mereu actual, capătă astăzi valențe stranii, deoarece răul și binele capătă, pe rând, deghizări surprinzătoare, straturi de fard groase, nici măcar culoarea ochilor nemaifiind reală, ci doar o iluzie menită să întrețină perpetua uimire.
Poate de aceea poetul a descris și ceilalți pași pe calea către sine, unde niciodată nu ești singur și nici pe deplin convins de validitatea propriilor decizii: „Nu spera și nu ai teamă, / Ce e val ca valul trece; / De te-ndeamnă, de te cheamă, / Tu rămâi la toate rece”. Însă, oricât de simplu ar părea, nu vom izbuti să devenim complet lucizi, implacabili, imuni la stimulii exteriori nouă, dar adânc înrădăcinați în lumea noastră, în viața noastră, în tot ce putem numi devenirea noastră – cea care este, cu necesitate, legată de ceilalți. Un eu colectiv sună straniu, științifico-fantastic, inuman. Un eu interdependent, iată singura descriere corectă a ceea ce suntem și a parcursului nostru cotidian.
De aceea, cred cu tărie că le suntem datori celorlalți, așa cum ne suntem datori nouă înșine, cu sinceritate. Cu un comportament onest și deschis, care să nu ocolească realitatea, nici să o ascundă sub straturi de machiaj, doar pentru a justifica un viraj pe drumul fără prioritate către improbabilul altundeva-cu-orice-preț.
Trădare și răutate, mistificări și deturnări – lumea în care trăim nu ne menajează deloc atunci când încă mai sperăm ca toate să capete un sens. Dar, să fim sinceri, ne-am obișnuit să dăm vina pe această entitate colectivă din care facem parte, uitând intenționat că noi înșine suntem vinovați, cel mai adesea, pentru amplificarea și răspândirea unora dintre metehnele pe care le condamnăm. Conviețuim cu anormalitatea, slalomăm printre nepăsări patologice și decepții morbide, dar, mai mult decât orice, supraviețuim cumva și ajungem să credem că acesta este cursul corect al existenței.
Mai cu seamă după situații ușor traumatizante petrecute la nivelul comunității restrânse ori extinse, vine un moment în care putem să privim cu atenție la ceea ce s-a întâmplat și la parcursul exact până acolo. Nu este deloc simplu, dar sinceritatea, fie ea și ușor abrazivă, ne poate salva de la repetarea erorilor și, foarte important, de la înrădăcinarea anomaliilor în felul nostru de a fi. Deoarece, până la urmă, devenirea noastră, individuală și colectivă, poate fi verificată, empiric, într-un singur mod. Trebuie să răspundă corect la unica întrebare fundamentală: „Ce e rău și ce e bine?”. Restul este doar draperie de fum…
