Încet-încet, ne transformăm în oameni de zăpadă răbdători și reci, din ce în ce mai reci. Când va da prima rază de soare o să ne doară și o să plângem, dar cui îi va păsa de plânsul nostru? Cine ne va auzi atunci? Cine ne va băga în seamă?
Suntem datori vânduți în bănci străine cu peste 100 miliarde de euro, dar această informație este destul de „ocolită”, atât de actuală putere cât și de fosta, desigur, cei în cauză ferindu-se să facă declarații publice ca să știe tot omul ce fac ei cu banii țării.
Aud și citesc informații cum că nu ar fi bani la buget pentru salariile bugetarilor și pentru pensii și că se fac eforturi pentru a găsi soluții de finanțare. Cum așa? Păi nu a declarat deunăzi premierul Viorica Dăncilă, în prima ședință de Guvern din 2019, că România a înregistrat o majorare a exporturilor și că ne situăm pe un loc fruntaș în ceea ce privește dinamică exporturilor totale, „DEVASTÂND” state puternice din Europa?
Deci, dacă ritmul exporturilor românești pe piața unică a fost aproape de două ori mai mare față de media țărilor Uniunii Europene, atunci de ce Partidul Social Democrat a împrumutat, de când este la guvernare, 20 miliarde de euro fără să întrebe pe nimeni și fără să spună ce face cu ei?
Alte publicații spun că ne aflăm într-un dezastru financiar. Vine și Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naționale a României, care le dă vești proaste guvernanților și îi întreabă că, dacă apare vreo problemă, ce face cu dobânda, o mișcă în sus și-n jos, cum s-a mai făcut?
Uneori am senzația că cineva se joacă cu noi. Cu nervii și cu puterea noastră de a răbda și de a înghiți toate aceste jocuri. Nu trebuie să fii expert în finanțe că să înțelegi că se bat cap în cap niște declarații, că noi nu suntem decât niște oameni de zăpadă care asistă neputincioși la manevrele lor politice și economice, oameni pe care nimeni nu-i bagă în seamă. Mă îngrijorez, normal, ca orice cetățean! Nu fac aici politică, nici nu vreau să intru în polemici pe acest subiect pentru că respect opinia fiecăruia, dar dincolo de culoarea partidelor politice, pe toți ne interesează să ne luăm salariile, pensile, să putem trăi și să nu ne lăsăm copiii înglodați în datorii externe.
Eu, personal, am o spaimă care mă urmărește din anii comunismului – fiindcă o parte din viața mea s-a consumat în acei ani -, când am prins cozi la rația de ulei, zahăr, „adidasi de porc”, tacâmuri de pui (adică oase), când nu găseai de nici unele… și toate acestea pentru achitarea datoriei externe. Generațiile mele au trăit cu obsesia datoriei externe, iar acelea nu însumau decât 7 miliarde de dolari, împrumut pe care Ceaușescu l-a obținut la Washington cu cea mai mică dobândă. Ce a făcut cu ei? A construit o industrie care mergea, Metroul, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Casa Poporului și multe altele, dar prețul plătit a fost crunta sărăcie în care ne zbăteam să trăim.
Revin la vremurile în care trăim și întreb de ce nu apare public o analiză a Consiliului Suprem de Apărare a Țării, a modului în care guvernele successive ale României toacă banii? Cu aprobarea cui și de ce Băsescu a împrumutat miliarde de dolari și euro, aruncându-ne justificarea ca pe o momeală, cu zâmbetul lui ironic, cum că acești bani nu reprezenta decât centura noastră de siguranță? Dumneavoastră, oameni buni, v-ați simțit confortabil vreo clipă? Vă întreb asta pentru că eu am avut toată viața mea o teamă de a nu mă ști împrumutată prin bănci și, atunci când am făcut-o, am chibzuit îndelung, luând în calcul mai multe situații, astfel încât să am acoperire, să nu mă bag în datorii cărora să nu le pot face față!
Și, cu aceste griji, iată-ne începând un nou an, ca niște oameni de zăpadă…
