În Buzău cele mai multe divorțuri vin din mediul rural. De ce s-au despărțit buzoienii în pandemie

Numărul românilor care aleg să înainteze actele de divorț după o căsnicie de mai bine de 20 de ani s-a dublat, iar motivele care stau la baza acestor decizii sunt dintre cele mai diverse. De la circa 4.000 de cupluri care divorțau anual în primii ani de după Revoluție, acum se înregistrează circa 8.000 (cu mici variații în anii de pandemie).

Azi se divorțează din cauza adulterului, a violenței conjugale, a alcoolismului sau, pur și simplu pentru că cei doi parteneri nu se mai înțeleg și decid s-o ia pe cont propriu în viață. Acum câteva sute de ani, divorțul (care se numea „carte de despărțenie”) avea și alte cauze: risipirea zestrei, vrăjitorie, alcoolism sau abandon familial. Violența fizică se numea „traiul rău”. Adulterul era și el „pricină de jalbă”, adică de introducere a cererii de „despărțenie”.

În România circulă și diverse mituri legate de divorțuri. O analiză HotNews, pe baza datelor de la Institutul Național de Statistică arată de ce ardelenii nu sunt cei mai fideli într-o căsnicie, dar și de ce divorțurile nu se produc în tinerețe, cele mai multe dintre ele.

Din păcate, multe din județele în care se înregistrează rate le cele mai mari de divorțialitate sunt din Ardeal, deși despre ardeleni se spune că sunt cei mai așezați și pun pe primul loc familia. Brașovul și Alba sunt în Top 3 după acest criteriu, iar în Top 20 mai găsim Bistrița Năsăud, Sibiu, Mureș sau Satu Mare.

Repartizarea pe grupe de vârstă şi sexe a celor divorțați ne mai arată că numărul femeilor în vârstă de până la 30 ani care au divorţat a fost de 2,2 ori mai mare decât numărul bărbaţilor aparţinând aceleiaşi limite de vârstă. De asemenea, numărul bărbaţilor de 30 de ani şi peste care au divorţat a fost de 1,2 ori mai mare decât cel al femeilor din aceeaşi grupă de vârstă.

Secvenţa de viaţă maritală durează în medie 8,9 ani pentru bărbaţi, respectiv 8,7 ani pentru femei în cazul cuplurilor care au divorţat. În regiunea Bucureşti-Ilfov vârsta medie a soţiei la divorţ a înregistrat cea mai mare valoare (37,9 ani) în comparaţie cu celelalte regiuni de dezvoltare; cea mai mică valoare s-a înregistrat în regiunea Nord-Vest (36,0 ani). În ceea ce priveşte vârsta medie a soţului la divorţ, în regiunea Sud-Muntenia s-a înregistrat cea mai mare valoare (41,3 ani), iar cea mai mică valoare s-a înregistrat în regiunea Nord-Vest (39,6 ani).

Luând în considerare promoţiile de căsătorii în anii în care au fost încheiate, indicatorul conjunctural al divorţialităţii arată că circa 20 de căsătorii din 100 s-au terminat prin divorţ.

În anul 2020, pe judeţe, vârsta medie la divorţ a înregistrat cele mai ridicate valori pentru bărbaţi în judeţele Galaţi (45,5 ani) şi Caraş-Severin (45,6 ani) şi pentru femei în judeţul Galaţi (41,7 ani). Cea mai mică valoare a vârstei medii la divorţ s-a înregistrat în judeţele Bistriţa-Năsăud şi Satu Mare pentru bărbaţi (41,8 ani) şi în judeţul Gorj (37,8 ani) pentru femei.

La Buzău au fost înregistrate 380 de divorțuri în anul 2020, perioada care i-a determinat pe români să stea închiși în casă o bună bucată de timp. Divorţurile s-au pronunţat în 47,0 la sută dintre cazuri din vina ambilor soţi, în 10,2 la sută din cazuri din vina soţului, în 3,5 la sută dintre cazuri din vina soţiei. Numărul de divorţuri este mai mare în mediul urban decât în cel rural, cu excepţia judeţelor Bistriţa-Năsăud, Buzău, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Neamţ, Olt, Teleorman, Vaslui şi Vâlcea. Cele mai multe divorţuri s-au înregistrat în Municipiul Bucureşti (aproape 10 la sută din cazurile de divorț). Judeţul Iaşi este singurul judeţ unde s-au înregistrat peste 1.000 cazuri de divorţ. Cea mai mare rată a divorţialităţii s-a înregistrat în judeţul Braşov (1,37 divorţuri la 1.000 locuitori) şi cea mai mică rată de divorţialitate s-a înregistrat în judeţul Vâlcea (0,37 divorţuri la 1.000 locuitori). Comparativ cu celelalte ţări din Uniunea Europeană, România, cu o rată a divorţurilor de 1,6 la mie, a înregistrat un nivel mediu. Cele mai mici rate de divorţialitate la nivel european s-au înregistrat în Malta (0,7 la mie) şi Slovenia (1,2 la mie). Cele mai mari rate de divorţialitate s-au înregistrat în Letonia, Lituania şi Luxemburg (3,1 la mie).

Asemănări și deosebiri între divorțurile de azi și cele de acum 200-300 de ani (Documentar HotNews.ro)

A risipi zestrea sau a vinde lucrurile din casă constituie o conduită dezonorantă din partea partenerului. Economia, şi aşa precară, a multor cupluri nu supravieţuieşte în atare condiţii. Din acest motiv, soţia cere ajutorul celor din jur pentru a-şi salva zestrea sau a prezerva patrimoniul familiei. Neaga din Vlăiculeşti, judeţul Ialomiţa, îşi acuză soţul că nu o chiverniseşte şi că nu-i aduce de cheltuială, ba mai mult, că în vremea răzmeriţei a lăsat-o singură fără mâncare şi fără protecţia necesară. în această situaţie, s-a văzut obligată să părăsească satul şi să-şi caute o slujbă în oraş pentru a se hrăni singură.

Anastasia Creţulescu se plânge, la 1780, de soţul ei, Nicolae Fălcoianu, cu care este măritată de patru ani şi cu care a tras „mult amar şi necaz”. Pricina neînţelegerilor dintre cei doi se dovedeşte a fi soacra, caracterizată de noră ca „famee răutăcioasă şi cumplită”. Pus să aleagă între nevastă şi mamă, Fălcoianu refuză să-şi părăsească mama, ameninţând că „până la moarte nu se va deosebi de mumă-sa”,  Drama Anastasiei este cu atât mai mare cu cât tatăl, Matei Creţulescu, fost mare clucer, nu refuză s-o primească, dar nu poate să-i asigure traiul, „fiind slab şi cu casă grea”.

Dacă există o tiranie masculină, documentele ne dezvăluie şi o tiranie feminină. Ceea ce-i supără cel mai tare pe soţi este cicăleala. „Iute la fire şi spornică la limbă”, soţia vorbeşte şi comentează orice, nu este îngăduitoare, nu se mulţumeşte cu nimic, răspunde atunci când ar trebui să fie supusă, se răzvrăteşte atunci când ar trebui să se arate cu blândeţe. O a doua nemulţumire o constituie micile furtişaguri săvârşite uneori pentru a se hrăni şi alteori pentru a zălogi sau a vinde lucrurile furate la cârciumă. Hoaţă şi beţivă, soţia îşi necinsteşte casa şi împinge familia la ruină. La 4 octombrie 1774, când Maria din mahalaua Fântâna Boului îşi reclamă soţul că de şapte ani o bate, o căzneşte şi n-o chiverniseşte, vecinii din cele două mahalale, unde cuplul a locuit în ultima perioadă, se arată indignaţi de îndrăzneala ei.

Acuzaţiile de vrăjitorie, cu scopul de a răpune viaţa soţului, se alătură celorlalte. Vrăjitoria se asociază întotdeauna cu universul feminin. Constantin polcovnicul se află în judecată cu soţia sa Anica de trei ani, cerând despărţirea cu înverşunare sub pretextul că aceasta i-a dat argint viu, „ca să mă omoare, spărgându-mi tot trupul de am pătimit boală îndelungată”. Maria din mahalaua Fântâna Boului este acuzată de vecini, de astă dată, că umblă cu farmece să-şi omoare soţul. Mătuşa Sanda din mahalaua Broştenilor, care le-a fost gazdă câteva luni, aduce la Mitropolie legătura cu farmece pe care a găsit-o în camera acestora. De asemenea, ca, povesteşte cum, în cele două luni cât au locuit la ea Maria „au umblat noaptea dăspuiată până în brâu, făcând farmece, lucruri drăceşti”. Soborul nu prea ia în considerare acest tip de acuzaţii şi nici nu le transformă în capete de acuzare, pur şi simplu le trece cu vederea. Ele revin în plângeri, dar nu sunt niciodată invocate ca probe, cu alte cuvinte nu sunt luate în serios, deşi superstiţia, descântecele şi farmecele fac parte din mentalitatea populară.

La Mitropolie au fost înregistrate 54 de cereri care invocă abandonul domiciliului conjugal ca motiv de separare, dintre care 35 sunt date de către femei şi 19 de către bărbaţi. Glavele 235 şi 236 analizează părăsirea familiei în funcţie de sexul partenerului, acordând importanţă mai ales abandonului masculin. Soţia trebuie să-şi aştepte bărbatul timp de cinci ani. Dacă în această perioadă, soţul nu i-a trimis nici bani, nici scrisoare, ea poate înainta cerere de despărţire.

În practică, abandonul este atât masculin, cât şi feminin. Sub pretextul căutării unei slujbe sau exercitării acesteia, soţul pleacă de acasă şi uită să se mai întoarcă. Plecat cu negustoria, Nicolae din mahalaua Golescului rămâne la Constantinopol. După şase ani revine în Bucureşti cu treburi, dar nu trage „acasă”. Deşi poartă turban şi şalvari, foştii vecini îl recunosc şi îi cer să se reîntoarcă la soţie. Acesta îşi neagă identitatea, afirmând că se numeşte Ismail, dar ţine să le spună că soţia este prima vinovată de turcirea sa. Mărturiile vecinilor o vor ajuta pe Stana să obţină separarea.

Nicolae nu este singurul, şi alţi bărbaţi plecaţi în Imperiul Otoman cu diverse treburi fie nu se mai întorc, căsătorindu-se acolo, fie trec la Islam, organizându-şi viaţa în funcţie de noua identitate. Părăsirea soţiei nu presupune întotdeauna neînţelegerile conjugale sau migrarea în căutarea unui loc de muncă. În unele cazuri lucrurile sunt clare încă din capul locului: evadarea din puşcărie, frica de datorii sau de bir sau hoţia îi împing pe unii bărbaţi să aleagă calea cea mai ușoară, fuga.

Abandonul feminin este însoţit întotdeauna de o conduită desfrânată sau de hoţie. O soţie nu pleacă niciodată singură: ea fuge cu un oarecare – cu sluga din casă, cu un arnăut sau soldat aflat în trecere prin mahala, cu naşul şi chiar cu cumnatul, cu un vecin sau un tovarăş de afaceri al soţului – şi după ce a golit casa. Înainte de a cere separarea, bărbatul are obligaţia de a cerceta şi a întreba din trecător în trecător, că poate se va ivi cineva care să-i ofere informaţiile necesare pentru a decide într-un fel sau altul.

Zambila de la Cucuteni, judeţul Dâmboviţa, fuge „în lume” cu un ţigan lăieş, abandonându-şi cei cinci copii şi soţul după 19 ani de căsătorie. Un an şi jumătate, Stan a căutat-o „peste patru judeţe” şi n-a putut să-i dea de urmă. El are tot interesul s-o facă, căci Zambila i-a luat toţi banii şi toate sculele din casă. Cu cinci copii, bărbatul se descurcă foarte greu, după cum singur mărturiseşte, şi cere voie să se recăsătorească, deoarece copiii au nevoie de o mamă. Pentru a grăbi procesul, Stan aduce 13 martori din sat şi din împrejurimi care confirmă eforturile susţinute ale bărbatului în încercarea de a-şi găsi soţia. Spre deosebire de soţie, soţul poate cere separarea după o perioadă de timp mult mai redusă, un an, doi, trei ani de absenţă şi nu i se cere să aştepte împlinirea sorocului de cinci ani.

Bigamia. Plecarea la muncă constituie un bun prilej pentru a contracta o nouă căsătorie fară a o declara pe prima. În acest mod procedează micii meşteşugari sau negustorii balcanici veniţi din Imperiul Otoman. Ei încheie, în Valahia, o altă căsătorie tăinuindu-şi starea civilă sau negând existenţa unei alte relaţii. Cum preoţii nu se arată întotdeauna vigilenţi, bigamia apare. De altfel, ea ajunge să fie cunoscută numai datorită unor întâmplări nefericite în care oamenii sunt amestecaţi şi care le dezvăluie adevăratul statut. Arhivele au păstrat 16 cazuri de bigamie, dar fară a lua în seamă concubinajul, deoarece asemenea legături, deşi socotite ilicite şi păcătoase, nu au întinat taina sfântă a nunţii.

Dima plăcintarul grecul, după ce se instalează la Bucureşti, se căsătoreşte cu Maria, dar fară a o avertiza că are soţie şi copii în „ţara lui”. La fel procedează şi Dumitru sârbul care se căsătoreşte în judeţul Saac cu Maria Istodoroaia, fiind însă căsătorit şi la Drâstor; sau Gavrilă croitorul căsătorit la Iaşi cu Sanda şi la Bucureşti cu Ancuţa. Un bărbat realizează mai uşor o altă căsătorie decât o femeie, pentru că se deplasează mai mult (15 cazuri de bărbaţi bigami, numai o femeie bigamă). Cel mai adesea, pentru a evita toate etapele nefericite şi costisitoare ale unui proces de divorţ, soţul părăseşte domiciliul conjugal şi se aşază într-un alt sat şi într-un alt judeţ, cât mai departe de casă, unde nu este cunoscut şi unde se căsătoreşte a doua oară.

Vasile este căsătorit în satul Jiblea, judeţul Argeş, dar într-una din zile pleacă din sat şi se stabileşte în satul Grabicina din judeţul Buzău unde se căsătoreşte a doua oară. Nimeni nu-l întreabă nimic, iar episcopul Buzăului îl hirotoniseşte dându-i darul preoţiei. Numai o simplă întâmplare face ca totul să iasă la lumină. Când Vasile fură caii noului său cumnat şi fuge, este dat în urmărire şi astfel episcopul află ce gravă eroare a comis. Prins, Vasile este tuns şi caterisit nu din cauza furtului, ci a bigamiei.

Special este cazul Radei din Bucov, judeţul Saac. La 1784, tatăl o mărită după Andrei din satul Glina, judeţul Ilfov. După doi ani de căsătorie se descoperă că, de fapt, numitul ginere mai are încă o soţie de care nu se despărţise. Măsura luată de mitropolit pare halucinantă la prima vedere: întemniţarea Radei la închisoarea protopopului, pe când soţul, care este lăsat liber, trebuie doar să se reîntoarcă la prima soţie. Or, adevăraţii vinovaţi sunt cei trei bărbaţi implicaţi în acest mariaj: mai întâi Andrei care a minţit, a ascuns existenţa primei sale soţii, a încălcat legea, a înşelat buna-credinţă a unui tată, al doilea vinovat este tatăl care a aranjat căsătoria fără să facă cercetarea necesară prin vecini şi cunoscuţi asupra stării civile a viitorului ginere. De asemenea, preotul care a oficiat căsătoria este la fel de vinovat, căci avea obligaţia să efectueze propria anchetă cu privire la starea civilă a celor doi candidaţi sau să ceară răvaş de cununie. Bărbaţii nu păţesc însă absolut nimic, iar Rada devine victima acestui scandal pentru că este considerată obiectul dezordinii. Din acest motiv, este îndepărtată din comunitate în speranţa restabilirii păcii sociale.

Diversele maladii constituie de asemenea un bun motiv pentru divorţ, dar nu orice boală şi nu orice bolnav poate cere separarea. După Pravilă se acordă despărţirea pentru lepră, indiferent care dintre soţi se află bolnav şi indiferent în ce moment al vieţii a intervenit boala. În ceea ce priveşte epilepsia, lucrurile se complică, fiindcă dacă boala a intervenit după căsătorie, separarea nu se mai poate face nici pentru soţ, nici pentru soţie. Cele două maladii sunt singurele pentru care se poate invoca separarea; se adaugă impotenţa.

Boala apare ca motiv principal de divorţ în 35 de cereri, în 17 cazuri sunt bărbaţii cei care dau jalbă la Mitropolie şi în alte 14 jalbe femeile invocă boala soţului (dintre care şapte privesc neputinţa masculină). Argumentaţia bărbaţilor este cât se poate de simplă: s-au căsătorit pentru a avea un sprijin economic în casă şi pentru a evita păcatul curviei, iar o femeie bolnavă nu le poate fi de nici un folos, mai mult, prin neputinţa ei contribuie la ruina menajului. Chiar femeia recunoaşte că „nu mai poate să ţie casă cu el şi să-l chivernisească dăspre cele fameeşti de vreme ce din păcatele ei şi din voia lui Dumnezeu i s-au întâmplat acea betejiune”.

„Amestecarea de sânge”. Gheorghe şi Maria din satul Ştefanda, judeţul Vlaşca, sunt fraţi vitregi. Ei fug împreună la Giurgiu unde se căsătoresc şi unde rămân timp de cinci ani. Orice întoarcere acasă le-ar aduce pedeapsa, întrucât legătura lor încalcă normele Bisericii. Traiul într-o lume străină, departe de casă şi fară ajutorul familiei, n-a mers aşa cum se aşteptau probabil, căci după cinci ani revin spăşiţi. Pentru a scăpa de pedeapsă, la 3 noiembrie 1791, ei se prezintă singuri în faţa mitropolitului, se umilesc şi se pocăiesc, susţinând că n-au ştiut că au comis un păcat atât de grav. Oare i-a crezut Prea Sfinţia Sa? Chiar erau inocenţi aşa cum voiau să pară? Mitropolitul nu i-a crezut, dar a închis ochii pentru a nu da amploare cazului, mai ales că la mijloc se afla un copil. Cei doi primesc separarea şi, ca urmare a tinereţii lor, au şi dreptul de a se recăsători, cât mai repede posibil, pentru a nu cădea din nou în păcat unul cu altul.

Hoţia constituie motiv de divorţ numai în patru cazuri, dar ea apare alături de abandonul conjugal în trei cazuri şi în alte trei cazuri este asociată cu traiul rău. Pravila acordă separarea atunci când se poate dovedi că bărbatul fură, jefuieşte biserici şi morminte sau este tâlhar de drumul mare. Neaga din satul Moldoveni cerea despărţirea de soţul ei, după patru ani de căsătorie. Gheorghe este un hoţ notoriu înfierat în frunte, care şi-a ascuns foarte bine năravul. La şapte luni după nuntă şi-a reluat vechea activitate şi a reînceput prin a sparge biserica Neguţătorilor din Buzău de unde a furat cărţi şi odăjdii. Prins, închis, eliberat, Gheorghe sparge o altă biserică la Ploieşti. De data aceasta, pedeapsa se agravează, fiindcă judecătorii decid să-l transforme în exemplu pentru restul comunităţii: după ce i s-au tăiat nasul şi urechile şi după ce a fost plimbat prin târg, hoţul este trimis la ocnă. Soţia cere separarea tocmai pentru a se proteja, temându-se ca urgia domnească să nu se abată şi asupra ei.