Alexandru PRIPON
Gâlceava oamenilor de cultură este, cel mai adesea, un prilej savuros de ședere cuminte în tribună, cu zâmbet în colțul privirii și atenție pe steroizi la replicile proferate. Rar am asistat la certuri plictisitoare între literați, după cum nu cred că a existat vreuna dintre acestea serioasă până la capăt. Chiar și atunci când se ajungea la sudalme, erau acestea ingenios îmbrăcate în metaforă cu mult spirit rizibil, de nu puteai crede că încăierarea din fața ta este altceva decât un prilej de a mai risipi norii plictisului. Autorii nu se ceartă. Își împart cuvinte cu miez sub formă de ghionturi elaborat înțelepte, scot de sub cape înfoiate florete ascuțite, însă măiestrit lucrate, folosesc flinte filigranate și gloanțe sculptate magistral. Dar, cel mai adesea, au un zâmbet pe buze și o expresie jucăușă în privire, vindecând, parțial, rănile provocate.
Am văzut și discuții în contradictoriu dure, reale, ale unor autori care și-au lepădat, pentru câteva clipe, mănușile de mătase, înlocuindu-le cu mănuși de box. Nu era nimic plăcut, nimic elegant ori elaborat, numai o revărsare nervoasă, contondentă, de vorbe grele. După finalul rafalelor de vorbe, protagoniștii păreau mai mânioși decât la început, ceea ce mă îndreptățește să cred că o mare parte din furia aceea era îndreptată împotriva propriei slăbiciuni de moment. Deoarece așa sunt autorii: nu se ceartă cu adevărat, nu unii cu alții și nici cu alte persoane; răbufnesc, uneori, apoi regretă; creează, îmblânzesc, utilizează cuvinte, nu le împlântă, cu duritate, în sufletele celor din jur.
Am citit poeme cu dedicație malițioasă și proze cu încărcătură caustică, urmate de răspunsuri mai mult ori mai puțin pe măsură. Am admirat întotdeauna canalizarea mâniei într-un sarcasm stăpânit și am dezavuat căderea în banală vulgaritate. Dar am înțeles și, sincer, cred din toată inima că autorii nu se ceartă, ci sunt, uneori doar, victimele muzelor poznaș puse pe harță, până când metaforele înfierbântate se domolesc, sub forța implacabilă a rațiunii creatoare. Căci acțiunile monomaniacale sunt cele care transformă un autor într-o persoană fără har și nerv, în timp ce mereu-schimbarea, în acest caz, este cea care hrănește spiritul, adăugând noi și noi străluciri ideii.
Adesea, în mod straniu, creațiile plămădite la ceas de furie mocnită reprezintă alcătuiri literare de excepție, după cum, iarăși adesea, prezintă farmecul neșlefuit al ciomegelor menite să înmoaie oase, ceea ce nu înseamnă mare lucru, până la urmă, atât timp cât metafora nu coboară către nivelul josniciei (a se vedea gafa macedonskiană îndreptată către Eminescu). Și, chiar în momentele nefericite, autorii nu se ceartă, ci își aplică – prefer să cred – niscai îmbrânceli stilistice aproape prietenești, a căror transformare nefericită în bumbăceli verbale o regretă, apoi, cu forța și pasiunea creatorului prăbușit, pentru câteva clipe, la stadiul de neînsemnat mardeiaș, mânuitor de cuvinte mărunte.
Printre prietenii mei apropiați sau vecini de ședere pe rețelele sociale se numără mulți autori. Și îi respect, deopotrivă. Le iubesc versul măiastru ori fraza magnific cizelată, ideile minunate și aducerile din condei fabuloase, sclipirile de geniu, ba chiar și văditele crize de inspirație, care poartă gândul pe tărâmuri deșertice și transformă o persoană fermecătoare într-un personaj morocănos. În rarele situații când prietenii mei au „comis” câte o ciorovăială, cu motive literare, momentan-amoroase ori de altă natură, am preferat, mai mereu, să nu mă amestec, să nu iau partea nimănui și să aștept ca orgoliile să se domolească. Pentru că autorii nu se ceartă, ci își varsă doar nervii, cu forță disproporționată, poate, însă persistență trecătoare, ca ploaia de vară.
Recentele peripeții electorale au declanșat un fenomen la care nu credeam că voi fi vreodată martor: oamenii de cultură au luat foarte în serios (poate prea în serios) ocazia de a mărșălui pe câmpul de luptă, sub un stindard sau altul, lansându-se în ciorovăieli viscerale. Eforturile lor – poate demne de cauze mult, mult mai înalte – s-au intersectat cu strădaniile altora, această încrucișare de spade ideatice ducând la scântei primejdios-prozaice, total diferite de sclipirile stilistice față de care îmi mărturiseam mai sus admirația. Și mă doare să văd cum, chiar și după încheierea ostilităților oficiale, duelurile nu contenesc, iar oameni pe care îi cunosc, respect, iubesc își întorc spatele, cu ostilitate explicit mormăită. Însă această situație nu trebuie, nu poate să continue prea mult. Oamenii de spirit sunt – cum să nu fie? – ancorați în realitatea strict înconjurătoare, manifestă simpatii și asocieri partizane, trăiesc aprig și îmbrățișează intens fiecare secundă, însă la final știu să zâmbească împăciuitor, îngropând sub ruinele momentelor pierdute zadarnic, prozaic, orice motiv de harță. Știți de ce? Pentru că intelectualii, uneori, își ascut ideile în cele mai colțuroase și neverosimile vorbe grele, ceea ce-i face, ulterior, mai sclipitori, poate, ca oricând. Autorii nu se ceartă.
