Alexandru PRIPON
Astăzi, să ai curaj înseamnă să fii neexperimentat sau să nu ții minte. Așa mi-a spus, cândva, un cunoscut, comprimând în câteva cuvinte o întreagă filosofie de viață. Una defetistă, e drept, însă deloc nevalidă, situată la limita dintre a fi și a nu fi. Iar cei trecuți de patru decenii păstrează, poate, amintiri din vremurile când curajul, cel mai adesea, era considerat inconștiență, deoarece orice atitudine – fie ea și bravă – diferită de doctrina statală reprezenta o problemă gravă pentru înfăptuitor…
Fără a insista mai mult pe subiectul libertății personale în vremea comunismului, trebuie să recunoaștem că, astăzi, lucrurile stau cu totul altfel. Astăzi poți vorbi și poți cere acțiuni, poți contrazice și poți să nu te temi. Astăzi poți fi curajos. Dar, îmi spunea același cunoscut, de ce ai face asta? Pentru a fi privit straniu de colegi, prieteni, cunoscuți și necunoscuți? Pentru a te supune judecății aproape publice? Pentru a demonstra ceva? Ce?
Nu sunt de acord cu ideile de mai sus. Seamănă, până la un punct, cu deviza mafiotă „cine e orb, surd și tace trăiește o sută de ani în pace”. După cum seamănă cu postura aplecată atribuită struțului. Vin să explice, fără a izbuti, o stare de letargie până la un soi de lașitate ce ne împiedică să fim activi într-o lume care se mișcă rapid, ca niște pasageri obosiți dintr-un tren cu parcurs lung.
Suntem departe de început, deși, paradoxal, aproape de final. La ceasul bilanțului, adunăm victorii și neîmpliniri, ordonate în grămăjoare vecine până la contopire. Suntem tentați să devenim indulgenți în ceea ce ne privește și îndârjiți când vine vorba de alții. Însă activitatea noastră, dacă privim atent, s-a desfășurat mai mereu la adăpostul oamenilor și vremurilor, cu mișcări predefinite ori nemișcări recomandate.
Putem remarca faptul că, pe meleaguri îndepărtate, unde conducerea de stat mimează democrația și contraface libertatea, oamenii de presă au teme pentru acasă și vin cu ele sârguincios rezolvate, evitând orice problemă. Textele lor se înscriu în linia stabilită de conducători, până și cuvintele lor sunt doar cele aprobate în prealabil, ceea ce descriu capătă culori inexistente și contururi fantasmagorice, provocând amuzamentul celor care chiar trăiesc acolo, în acele locuri. Asta dacă ar avea cineva curaj să se amuze. Pentru că simplii cetățeni, la fel ca oamenii de presă și mulți alții, se tem. Frica este cea care întemnițează curajul în adâncul sufletului, ca pe o boală oribilă, hotărâtă să macine până la distrugere. Teama este cea care înmormântează adevărurile sub straturi de iluzie.
Iluzia menționată este acceptată și, prin asta, validată de adulți. Decât să ai probleme, mai bine ai răbdare. Uneori, chiar o viață. Iar copiii celor hotărâți să nu vadă răul (și, astfel, să supraviețuiască) vor crește fără a observa nimic în neregulă, considerând, probabil, că totul este firesc. Răul nearătat cu degetul de către părinți devine, cumva, binele urmașilor. Când, însă, nu există nimeni care să rostească adevărul, să strige că „regele este gol”, abia atunci sunt stabilite premisele unui dezastru persistent vreme de generații.
Paragraful de puțin mai sus, fără a conține o idee completă (deoarece ar fi mult de vorbit pe această temă), are ca scop înjghebarea unei scurte explicații: de ce este tolerat neadevărul impus presei în zonele unde nu există libertate. Citind (cu greu traduse) publicațiile de acolo, îți pui problema propriei obiectivități. Ajungi să crezi că poate nu știi îndeajuns limba sau nu cunoști cu acuratețe realitățile de la fața locului, apoi descoperi, cu oroare, ce perfidă este persuasiunea din dictatură! Citind și ascultând, zi de zi, același mesaj calp, devii placid și docil, lipsit de idealuri și speranță. Iar dacă este indus, până la deplina instalare, acest mod de a fi, curajul devine un cuvânt din cărțile care laudă conducătorii, nu o atitudine.
Poate că, uneori, afli despre câteva persoane (niciodată numite jurnaliști, ci, mai degrabă, „dușmani ai poporului” ori altcumva, cum permite șablonul) care au îndrăznit să se ridice împotriva doctrinei oficiale. Dar, până să înțelegi că vorbele lor descriu realitatea ascunsă ție, adepții adevărului dispar prin cotloane întunecate, la figurat sau la propriu, iar viața tinde să revină la anormalitatea cotidiană. Deoarece răul nu încetează atunci când s-a rostit prima dată adevărul, ca într-un film fără pretenții de Oscar, ci atunci când credem în adevăr – iar abia atunci misiunea jurnalistului este îndeplinită!
Voi reveni asupra acestui subiect cât mai curând, după ce mă va părăsi acea teamă înghețată – amestecată cu amărăciune și o imobilitate parțială a spiritului – pe care doar imaginea (și amintirea) ideilor în lanțuri ori a cuvântului întemnițat o poate provoca. Aș vrea să vă vorbesc, puțin mai mult, despre curajul ziariștilor din regiuni afectate de lupte interne și dictatură, despre atâtea pericole și suferințe înfruntate cu demnitatea specifică doar nobilei misiuni de a rosti adevărul, cu orice cost. Fără melodramă, fără exagerări stupide ori emoții exacerbate, suntem datori să cunoaștem aceste aspecte și să le facem cunoscute, pentru ca toți să înțelegem cât de mult contează curajul de a expune realitatea, dincolo de oameni și de vremuri, de teamă și idealuri de mucava. În lumea aceasta care suferă din cauza unei calamități abia descriptibile: acuta secetă de adevăr.
