Alexandru PRIPON
Stranie alcătuire este omul! Iubește profund și urăște adânc, fiind capabil să inverseze polii afectivi în doar o fracțiune de secundă. Se poate dovedi superficial în tot ceea ce face, dar profund la granița nimicului. Visează, își concepe viitorul pentru a mângâia un ideal înveșmântat în culori fanteziste, apoi abandonează totul pentru o toană, dorind mai mult. Mereu altceva. Grav este, însă, când năzuințele îi sunt canalizate de altcineva.
Bizar ne este parcursul către împlinire. Și ciudată ne-a devenit percepția, măcar în privința devenirii. Transformăm stringentul în mai târziu și îl ancorăm pe mâine în nicicând, de parcă timpul nu ne-ar fi drămuit și de parcă i-am fi găsit o altă întrebuințare, mai propice. Începem o contabilitate dublă, apoi păstrăm numai calculele false, izbutind să ne înșelăm și pe noi. În primul rând pe noi. Ca și cum am pregăti terenul pentru alte înșelăciuni, plăsmuite de altcineva.
Hălăduirea contemporană printre mituri și scuze a scos la iveală un adevăr tulburător: suntem capabili, măcar unii dintre noi, de multă fantezie pe plaiurile disimulării, astfel încât niciodată nu putem fi siguri de… veridicitatea adevărurilor care ni se înfățișează. Este drept, izbutim să ascundem realitatea – cel mai adesea, de noi înșine, dar trebuie să remarcăm că și în privința celor din jur facem o treabă destul de bună. După cum fac și alții, în privința noastră.
Perdele de fum și văluri de ceață. Uneori, parcă ne-ar fi destinate, ca niște diversiuni antipersonal, fără scop precis, alteori parcă sunt menite să ascundă ceva, încă o dată și încă o dată, până la deformarea completă a adevărului. Iar noi percepem doar fenomenul, nu și persoanele din spatele lui.
Pe de altă parte, odată cu mascarea perfidă a realității, are loc o acțiune de învrăjbire. Una elaborată. Ne privim încruntați unii pe alții și ne pândim reciproc reacțiile, cu bănuieli contondente. Bănuieli justificate, cumva, de reciprocitate, dacă privim la noi înșine și la propriile acțiuni îndreptate împotriva celorlalți. E drept, îi ținem sub observație pe cei aflați la o distanță apreciabilă, susceptibili să ne poată deveni – dacă nu ne sunt deja – dușmani. Iar surprizele apar, adesea, în preajma noastră, de la cei care ne sunt atât de apropiați încât musai ne sunt aliați… Și nu ne sunt.
Când înțelegi că singurele persoane care te pot trăda sau chiar distruge sunt chiar cele în care ai încredere, atunci devii ursuz și retras. Pentru că este atât de puțin firesc să te distanțezi într-o veșnică taină, încât te macină, îți modifică existența până la schimonosirea sufletului. Iar de această situație pot profita – și o fac – cei care au un alt plan, în care tu nu reprezinți nici măcar un cuvânt, ci doar un semn de punctuație, probabil.
Într-o societate situată sub soarele democrației, fie el și primit mai din lateral, a devenit greu de înțeles mecanismul care naște războaie și le menține active ani la rând, ca și mecanismul care acționează mănușa de fier a dictaturilor. Ne sunt străine astăzi conceptele respective, ne miră felul în care izbutesc să-i afecteze pe oameni, atrăgându-i în capcana complexă a stărilor de necesitate fără sfârșit.
Trebuie să înțelegem că totul se bazează pe fragilitatea și previzibilitatea firii umane. Nu este nimic importat din alte galaxii, ci totul a fost observat, orice exces a fost cultivat și orice manifestare a fost calculată. Altfel spus, se lucrează cu materialul clientului, material căruia i se decide atât forma, cât și dimensiunea, în funcție de ceea ce se dorește a se realiza. Orice persoană poate deveni un susținător frenetic sau un soldat devotat, odată ce este expusă la stimulii înfiorători, apăsători, devoratori de suflete pe care i-am prezentat, pe scurt, mai sus. Singura intervenție externă vizibilă este îngrădirea informării, dublată de accesul facil – dacă nu chiar obligatoriu – la știri trunchiate ori falsificate pe de-a dreptul.
Am vorbit despre aceste aspecte deoarece remarc, de la o vreme, că se adună, inclusiv pe plaiurile noastre, încet, dar consistent, nori grei și negri, parcă meniți să justifice ori să ascundă ceva. Or fi purtați de vânt din alte locuri, înnegurate, sau născuți aici, în alte straturi ale atmosferei, invizibile nouă? Nu știu și nici nu mă pricep la așa ceva. Pot doar să bănuiesc. De curând, a fost descris un mecanism de promovare a știrilor false (infamele, greu perceptibilele fake news) pe rețelele sociale, simplu și perfid, mecanism care așază sub semnul întrebării multe informații rostogolite online și offline în ultimii ani. Sunt pseudoștiri cu personaje reale și întâmplări fanteziste, alcătuite, parcă, pentru a induce senzația aceea de apăsare, de nor greu, agabaritic, purtat pe umeri. De a confecționa admirația pentru unii și disprețul față de alții, într-un spațiu încețoșat și spăimos, propice contopirii nefirești a realității cu fantezia vinovată.
Există, desigur, multe modalități de a distinge știrile false (și, cu răbdare, inclusiv acțiunile, chiar persoanele din spatele lor). Nu vom vorbi acum despre paginile web cu nume stranii, găzduite pe servere din zone exotice, care imită aproape convingător site-urile unor publicații reale. Nici despre titlurile amăgitoare ori conținutul dubios. Vă propun, însă, un alt procedeu: observați, vă rog, ce stare induc textele deghizate în materiale de presă. Dacă percepeți senzațiile prezentate, succint, mai sus, imaginați-vă pașii prin viață ai unui alegător sau soldat intoxicat cu substanțe (ori idei!) care să-l mențină, cuminte, în rândurile celor mulți și docili. Apoi, după această experiență, vă rog, feriți-vă de presa contrafăcută.
