Alexandru PRIPON
… Cu detașarea pe care doar efectiva contumacie o pune la dispoziție. Atunci când nu vei da socoteală pentru ceea ce faci sau când speri să amâni momentul bilanțului, totul depinde, probabil, de factori ca educația, înțelegerea, înțelepciunea ș.a. Până la un punct, instinctul de conservare și deprinderile morale se împletesc, spre a cumpăni manifestările, a modera și strunji comportamentul. Abia mai târziu, teoretic, sub povara exacerbată a necesității, partea morală este abandonată, găsindu-se justificări plăpânde sau scuze viguroase, instituindu-se un interimat cu previzibil caracter definitiv.
Atunci când repercusiunile par înghesuite în perioada postumă (postumă nouă), iar împrejurările par să justifice comportamente mai degrabă nepotrivite, greu de sancționat în perioada antumă, ne credem de neatins. Imaginăm o stare de necesitate, în care totul este permis.
Chiar dacă nu încălcăm legile, ci „îndoim” convenabil principiile morale, nu se poate vorbi despre normalitate. Răul rămâne rău, indiferent de instanța care îl poate pedepsi ori de invizibilitatea faptei, fie ea și temporară. Iar aducerea din condei a cine știe cărei doctrine, pentru a justifica un comportament aberant, nu reprezintă o intrare în firesc, ci o simplă mascare a realității sub văluri de fum.
Trăim vremuri tulburate. Se nasc, se amplifică, se agravează tot soiul de inimiciții duse până la conflicte armate. Se adâncesc dușmănii la nivel interstatal, se cimentează vrăjmășii la nivel regional, se retrasează granițe și se regândesc alianțe. Este o perioadă a stărilor de necesitate prelungite până dincolo de absurd. Sub umbrela ideologiilor de campanie, totul pare permis, iar acțiunile antume sunt iertate apriori, întrucât înfăptuirea lor urmărește nimic altceva decât victoria. A noastră, împotriva lor! Cât despre concluzia postumă, aceasta va fi trasă, oricum, de către învingători.
În aceste condiții, presa trebuie, permanent, să păstreze un echilibru, delicat, precar, între lozincă și firesc, pentru a menține rostul informației așa cum trebuie să fie. Pe de altă parte, este constrânsă, discret sau nu, să descrie lucrurile conform liniei oficiale. Așa se întâmplă că, de o parte și de cealaltă a tranșeelor, prezentarea mediatică se situează la poli diametral opuși, ceea ce ne determină, cumva, să credem că una dintre părți nu spune adevărul. Situația este ceva mai complexă, nuanțele sunt ceva mai greu definibile, însă, până la urmă, da! Unii spun adevărul, alții îl ocolesc, evident, flagrant.
Atunci când „presa captivă” descria înfrângerile armatelor naziste drept „retrageri strategice pe poziții dinainte stabilite”, recita lozinci repetate până la aspect de incantație. Se ajunsese la situația ingrată în care jurnaliștii erau obligați să mintă, iar destinatarii știrilor erau conștienți că sunt mințiți. Totul devenise un joc: cum să descoperi, printre rânduri, crâmpeie de adevăr, pentru a ști, măcar cât de cât, ce se întâmplă.
Expresia latină „praemonitus, praemunitus” – tradusă, în limba română, prevenit înseamnă pregătit – descrie exact situația din momentele de criză. Pe vremea comunismului, părinții mei erau abonați la „Scânteia”, dădeau la maxim radioul și televizorul fixate pe posturile oficiale, dar ascultau, cu urechea lipită de difuzor, Radio Europa Liberă, pentru a afla adevărul despre ceea ce se întâmpla în lume și, mai ales, în țară. Era un risc, deloc de neglijat. Însă nimeni nu putea accepta, cu inima împăcată, adevărul oficial. Erai prevenit, pregătit și căutai soluții alternative. Simplu, deși nu chiar.
Nimic nu este simplu în vremuri de restriște. Ceea ce mă determină să îmi pun întrebarea, ca unul crescut printre teorii ale conspirației, dacă nu cumva devine mai comod, pe anumite plaiuri, să se mențină o stare de permanent conflict, pentru a se invoca „patriotismul” și „secretul de stat” în relația cu presa. Observați, vă rog, o anomalie devenită loc comun: statele cu regimuri totalitare sunt ori implicate în războaie, ori într-un declarat antagonism cu vecinii (motiv pentru închiderea granițelor), ori într-o autoizolare cumplită (conform principiului de galerie „singuri împotriva tuturor”). Ca urmare, devine mult mai simplu de pus în aplicare o vastă interdicție în ceea ce privește mass-media, menită să protejeze nu o țară, ci o dictatură. Să o protejeze nu de atotprezentul, mereu invocatul dușman, ci de propriii cetățeni, care ar putea deveni conștienți.
Desigur, rândurile de mai sus nu se referă nici la Rusia, nici la alt stat în care presa este încătușată sub pretexte ideologice (acum, ca odinioară). Se referă la ceea ce va mai reprezenta adevărul, pe viitor, postum prezentului răvășit, după atâtea restricții temporar irevocabile. Perioada antumă a justificat, măcar cu jumătate de gură, minciuna strategică, potrivită oricărui conflict. A permis mult-clamatul război hibrid (dezinformarea dusă la rang de artă malefică). A îngăduit opinii pro, nu contra. Dar va veni, vă întreb, momentul în care antumul să fie prezentat (și judecat) acum, nu postum – când, sincer, nu va mai conta prea mult? Uneori, e tare complicat…
