Alexandru PRIPON
Artificiile politice sau de altă natură se răsfrâng nu asupra actorilor strict implicați, ci asupra celor mulți. A celor atrași în ditirambe ideologice, pentru a se poziționa de o parte sau de alta a baricadei, pe marginea drumului care ne desparte. Se trasează, inteligent, o graniță între doctrină și efectele ei, se proiectează un viitor întotdeauna luminos, mereu contrar prezentului, se pun în scenă jocuri de umbre și lumini. Iar oamenii încă par dispuși să accepte imaginile care înlocuiesc realitatea, cu resemnarea deja consacrată după atâtea zeci de ani drapați în propagandă…
Cu greu s-ar lăsa convins un jurnalist real să pledeze pentru o astfel de cauză, evident perisabilă, fie ea și perfect înveșmântată în vorbe. Trebuie să preocupe, însă, pe orice om de presă faptul că, în procesul de creare și întărire a unor concepte, victime sigure încep să fie chiar oamenii cărora le sunt dedicate ideile respective. De parcă totul ar constitui un simplu pretext pentru o nouă despărțire în (măcar) două a mulțimilor. Ce facem atunci când separarea aceasta scapă din frâu și capătă aspect național ori chiar internațional, construind spații largi între oameni și dând naștere la enclave?
Dacă în lumea pe care o numim democratică acțiunile descrise mai sus sunt aplicate ceva mai delicat și, poate, la o scară mult mai redusă, în statele explicit totalitare dezbinarea a devenit o adevărată, cumplită artă malefică. Iar acolo nu se urmărește neapărat separarea cetățenilor în „ai noștri” și „ai lor”, ci este aplicată o formă ceva mai aprigă de manipulare, conform universalei declarații viermănoase: „existăm sub semnul binelui doar noi, locuitorii acestui stat, beneficiind de înțeleapta cârmuire a conducătorului (aici putem completa sau schimba, convenabil, numele), iar toți ceilalți, din întreaga lume, sunt împotriva noastră, deci sunt răi”.
Am citit de curând rapoartele organizației „Reporteri fără frontiere” privitoare la Coreea de Nord, unde propaganda este perfidă, puternică, omniprezentă, având ca scop anihilarea oricărei inițiative de exprimare a gândirii proprii. În rapoartele organizației amintite apare termenul „mind-numbing propaganda” – propagandă care amorțește mintea –, iar rezultatele acesteia depind foarte mult de îngenuncherea intelectualilor și de amuțirea presei. Se vorbește despre un „plan permanent de informare” care stabilește o ierarhizare a informațiilor permise: în primul rând, trebuie slăvit conducătorul, subliniindu-se măreția lui. Apoi, trebuie lăudat comunismul nord-coreean, cu referiri critice la adresa unor sisteme corupte ca „imperialismul” și „burghezia”… Cam acestea sunt, pe scurt, ideile îngăduite.
Coreea de Nord este țara îndepărtată de orice vecin și orice noimă unde jurnalistul se așază docil în slujba propagandei ori este pedepsit. „Reporteri fără frontiere” semnala, în 2004, că peste 40 de ziariști au săvârșit „eroarea jurnalistică” de a scrie greșit numele unui înalt oficial al statului, motiv pentru care au fost „revoluționați”, adică reeducați. Și doar ne putem imagina ce înseamnă asta, știind că oameni de presă au fost trimiși în tabere (să le zicem lagăre?) de concentrare, unde sunt deținuți mulți conaționali (aproximativ 200.000 de persoane, conform rsf.org). Acolo a ajuns, în 1996, jurnalistul de televiziune Song Keum Chul, care a „dispărut” după ce a pus la îndoială varianta oficială privitoare la anumite evenimente istorice. În 2017, au fost condamnați la moarte, „in absentia”, chiar și câțiva oameni de presă din Coreea de Sud, pentru că au comentat situația politică și economică a țării vecine.
Coreea de Nord este departe, foarte departe de orice alt stat. Locuitorii au dreptul să recepționeze, la televizor și la radio, numai posturile oficiale. De aceea, aparatele sunt setate și blocate pe frecvențele îngăduite. La finalul anului 2003, partidul conducător lansase o campanie de verificare a electronicelor dedicate, pentru ca nu cumva să recepționeze alte posturi. Internetul este controlat – de fapt, putem vorbi despre intranet, complet izolat de exterior și securizat, cu acces doar la surse încuviințate oficial.
„Human Rights Watch” semnalează că, în 2025, conducătorii Coreei de Nord au intensificat activitățile de supraveghere și cenzură, au apelat la pedepse colective, tortură, execuții, încarcerări arbitrare și muncă forțată. Guvernul nord-coreean a păstrat un control strict asupra media, interzicând dispozitivele neautorizate (telefoane, computere, aparate de radio și TV) și pedepsind cu moartea distribuirea conținutului nepermis. Raportul publicat pe hrw.org menționează că autoritățile au arestat, în martie 2025, două persoane din orașul Haeju, provincia South Hwanghae, pentru vizionarea de emisiuni sud-coreene, „vinovații” riscând cinci ani de muncă silnică.
Iată separarea dusă până dincolo de absurd. Vei spune, cititorule, că nu ne afectează pe noi, până la urmă, ceea ce se întâmplă în Coreea de Nord; tocmai acesta este efectul dezbinării, al înstrăinării care a început ca o doctrină cu aspecte interesante și paragrafe dedicate „celor mulți”, apoi s-a întors împotriva oamenilor pe care promitea să-i protejeze. Deoarece pe noi, pe toți ceilalți, ne desparte de nord-coreeni, până la urmă, o simplă întorsătură ideologică, un artificiu însoțit apoi de factori ulteriori, coercitivi, represivi. Iar dacă propaganda confiscă orice mijloc de informare, inclusiv presa, până la dezastru mai este doar un pas.
Leonida Neamțu povestea, cu umor negru, că pe o piatră de mormânt era gravat, în germană, „Heute mir, morgen dir” (astăzi mie, mâine ție). Cumva, această inscripție merită așezată la granița oricărui stat totalitar, cu regim inuman și restricții aberante, aducându-ne aminte cât de simplu se poate ajunge pe marginea cumplitului.
Cât despre senzația că faptele prezentate mai sus nu ne afectează, căci totul se întâmplă departe, iar felul de a fi al celor de acolo ne e total străin… Nimeni nu a descris mai bine succesiunea evenimentelor absurde ca Martin Niemöller, luptătorul antifascist care a supraviețuit lagărelor de concentrare: „Când naziștii au venit să îi ia pe comuniști, n-am scos o vorbă. Nu eram comunist. Când i-au arestat pe social-democrați, am tăcut. Nu eram social-democrat. Când au venit să îi ia pe sindicaliști, nu am protestat. Nu eram sindicalist. Când au venit să îi ia pe evrei, nu m-am revoltat. Nu eram evreu. Când au venit să mă ia pe mine, nu mai rămăsese nimeni care să-mi ia apărarea”.
