DREPTUL LA REPLICĂ / Poate că nu ar trebui să ne preocupe atât de mult „zoomorficarea” comportamentelor colective

DREPTUL LA REPLICĂ privind articolul „Useriştii buzoieni s-au maimățărit degeaba…”, publicat în cotidianul OPINIA în data de 26 martie 2026

Într-o epocă în care discursul public ar trebui să fie edificat pe fundamentele rigorii epistemice și ale responsabilității deontologice, persistența unor construcții narative în care veridicitatea faptică și sugestia tendențioasă sunt amalgamate într-un produs aparent coerent, dar conceptual friabil, nu poate decât să solicite un răspuns articulat și fundamentat empiric.

Materialul publicistic difuzat sub titlul menționat nu se face vinovat exclusiv prin registrul său retoric de o veridicitate îndoielnică, ci, cu precădere, prin modalitatea în care realitatea empirică este fragmentată, reinterpretată teleologic și reasamblată într-o cheie ideatică convenabilă, în detrimentul fidelității față de complexitatea fenomenologică a subiectului abordat.

I. Confuzie epistemică între concluziile administrative și realitate tehnică

Materialul analizat cultivă, cu o subtilitate insuficientă pentru a scăpa unui ochi avizat, reprezentarea unei “unde verzi” clare, definitive și lipsite de orice ambiguitate în favoarea proiectului vizat, sugerând o validare robustă și incontestabilă a acestuia.

Or, chiar documentele constitutive care stau la baza acordului de mediu semnalează existența unor impacte hidromorfologice cu potențial semnificativ asupra cursului râului Bâsca, pe zeci de kilometri în aval, precum și persistența unor incertitudini tehnice relevante privind funcționarea sistemului pe orizonturi temporale extinse.

Mai mult decât atât, acordul în cauză condiționează în mod explicit implementarea proiectului de derularea unor studii ulterioare privind asigurarea resursei de apă pentru comunitățile riverane. Aceasta nu constituie, în niciun registru analitic serios, o „rezolvare” a problemei, ci mai degrabă o recunoaștere implicită a caracterului său nerezolvat, o amânare instituționalizată a răspunsului la o întrebare de importanță capitală.

A prezenta o asemenea situație, intrinsec deschisă și supusă unor variabile cu caracter necontrolat, drept una definitiv clarificată și stabilizată reprezintă o simplificare excesivă a cadrului real de analiză, dacă nu chiar o distorsiune deliberată a acestuia.

II. Despre ideea reducționistă că un „proiect strategic = aduce beneficii certe”

Materialul publicistic supus atenției reproduce, fără exercitarea vreunui filtru critic, discursul instituțional privind valențele energetice ale proiectului, tratând ca axiome verificate ceea ce ar trebui să constituie obiect de examinare riguroasă și transparentă.

Or, documentația tehnică relevantă evidențiază inconsecvențe majore între variantele analizate succesiv, inclusiv o recalibrare substanțială a parametrilor energetici, de la valori de ordinul a 337 GWh/an la aproximativ 152 GWh/an, fără ca această ajustare considerabilă să fie corelată riguros cu reevaluarea corespunzătoare a raportului dintre beneficiile promise și impactul de mediu generat.

Din perspectiva analizei politicilor publice, această omisiune este de o relevanță cardinală: atunci când beneficiul cuantificabil al unui proiect se contractează semnificativ, raportul cost-impact trebuie supus unei reevaluări sistematice și transparente. Or, tocmai această reevaluare este notabil absentă din discursul prezentat publicului.

III. Omisiunea evaluării reale a impactului asupra comunităților

Una dintre lacunele cele mai grave ale materialului în discuție rezidă în ignorarea cvasi-totală a faptului că impactul asupra comunităților locale nu este evaluat efectiv, ci doar invocat formal în documentație, cu o superficialitate ce ar trebui să provoace îngrijorare justificată.

Pentru comunitatea din Gura Teghii, această problematică nu ține de speculație teoretică, ci de condiția concretă a existenței cotidiene, structurată pe câteva realități incontestabile:

• nu toate gospodăriile beneficiază de acces la rețeaua publică de distribuție a apei potabile;
• calitatea apei nu este asigurată în mod uniform și sistematic pe întreg teritoriul comunității;
• o parte considerabilă a populației rămâne dependentă de surse individuale de alimentare cu apă;
• aceste surse sunt direct corelate cu regimul hidrologic local, a cărui modificare ar antrena consecințe cu caracter potențial ireversibil.

În aceste condiții, a trata devierea unui curs hidrografic drept o chestiune tehnico-administrativă rezolvabilă, fără o evaluare exhaustivă a efectelor asupra resursei de apă a populației, echivalează cu ignorarea tocmai a fundamentului ontologic al vieții comunitare.

IV. Construirea artificioasă a unei false antinomii între “activism” și “interes public”

Materialul publicistic supus analizei sugerează insidios că pozițiile exprimate de comunitate ar fi animate de un substrat exclusiv politic, eclipsând astfel orice altă interpretare posibilă și delegitimând, prin această reducere teleologică, vocea cetățenilor direct afectați.

Această exegeză reducționistă ignoră un fapt de o elementaritate incontestabilă: comunitățile nu reacționează la abstracțiuni ideologice, ci la condițiile concrete și palpabile ale propriei existențe.

În cazul de față, vorbim despre accesul la resursa vitală a apei, despre integritatea funcțională a ecosistemelor locale și despre sustenabilitatea pe termen lung a unei zone montane deja supuse unor presiuni cumulative considerabile. Dacă în această conjunctură există o formă de activism civic, aceasta nu reprezintă altceva decât expresia legitimă, lucidă și responsabilă a unui interes direct și inalienabil al comunității.

V. Deriva retorică și efectele sale discursive

Sugestiile referitoare la recurgerea la forme extreme de contestare publică nu constituie o contribuție la calitatea dezbaterii, ci o formă de escaladare artificioasă a tensiunii discursive, profund disonantă cu normele unui schimb de idei civilizat și constructiv.

Este, fără îndoială, de preferat ca analiza publică să rămână ancorată în registrul argumentului rațional și al dovezii empirice, nu al spectaculosului și al retoricii histrionice.

De altfel, dacă ar fi să recurgem la resursa figurilor retorice, poate că nu ar trebui să ne preocupe atât de mult „zoomorficarea” comportamentelor colective (așa-zisele „maimuțăreli”), cât mai ales o anumită tendință, perceptibilă în unele texte publicistice, de a substitui nuanța și analiza cu reflexul pavlovian, de a înlocui gândirea articulată cu reacția de suprafață, promptă și seducătoare, dar ireductibil lipsită de substanță cognitivă.

Iar dacă cineva ar insista asupra unei imagini plastice, am putea observa că, în loc să se “ s[ se maimuțărească”, cei implicați au demonstrat, poate, mai degrabă răbdarea și demnitatea de a evolua cu grație, poate asemănătoare cu cea a sobrietății cerbului carpatin, în jurul unei chestiuni de o complexitate autentică, tocmai pentru a o aduce, cu tenacitate și luciditate, în atenția legitimă a sferei publice.

În esență, dezbaterea privind proiectul Surduc-Nehoiașu nu este nici ideologică, nici spectaculoasă, nici reductibilă la calcule partizane. Este o problemă de natură eminamente tehnică, cu implicații directe, substanțiale și durabile asupra mediului natural și asupra calității vieții comunităților afectate.

Iar într-un atare context, rigoarea analitică, probitatea intelectuală și respectul neechivoc față de realitate nu reprezintă atribute opționale ale discursului public, ci condiții sine qua non ale oricărei dezbateri cu adevărat autentice, responsabile și demne de spațiul civic pe care pretinde că îl servește.

Conf. univ. dr. ing. Ștefan Constantin PETRICEANU