Am văzut că analizele promovate în mainstreamul mediatic de la noi, și nu numai, merg cam toate pe ideea că atât Rusia, cât mai ales China, sunt puterile pierzătoare. Iranul este un partener militar și economic al ambelor, așadar scoaterea din joc a regimului de la Teheran este o nouă lovitură indirectă. Ca în cazul Venezuelei.
Fără să spună explicit asta, mai mulți oficiali americani sau aliați media ai actualei administrații au lăsat să se înțeleagă că acesta ar fi și obiectivul pe termen lung. Doar în privința Chinei, desigur. Cum sunt sigur că e plin de analize optimiste și de ideea că sigur căderea Iranului va lovi Rusia și China, eu încerc să vă ofer o altă perspectivă.
Să o luăm pe rând.
RUSIA. În ciuda ajutorului militar dat de Teheran lui Putin în războiul din Ucraina, există o animozitate istorică între Iran și Rusia. În toate formele de existență statală a celor două entități de-a lungul istoriei. Ceea ce nu se șterge ușor, indiferent de context. Cam toate țările care sunt vecine cu rușii știu despre ce vorbesc. Prietenia dintre Putin și Iran este una limitată la scopul comun de a crea cât mai multe probleme Occidentului, dar în același timp ambele părți știu că nu este o alianță în adevăratul sens al cuvântului.
Trei sunt avantajele strategice pe care Putin le obține din situație:
- Cel mai important este că implicarea americană în Iran îi acordă un mare avantaj în războiul din Ucraina. Din mai multe puncte de vedere. Mediatic, deja interesul pentru Ucraina a coborât la cel mai mic nivel de la începutul războiului. Militar, consumul de muniție al americanilor face improbabil orice viitor ajutor pe termen scurt-mediu pentru Ucraina, chiar dacă (discutabil) Trump chiar și-ar dori asta. Diplomatic, discursul Kremlinului privind justețea folosirii mijloacelor militare împotriva altor țări pentru a-și proteja interesele este legitimat. Putin poate acum arăta lejer cu degetul și devia acuzațiile că a încălcat prevederile internaționale. Voi cum o faceți? Și e chiar greu să răspunzi la asta. Propagandistic. Aparatul de propagandă rus a primit un nou cadou cu care să se joace și să amestece narativele. Mană cerească. Și nu va rata ocazia.
- Economic. Criza provocată de creșterea prețului la gaze și petrol este o veste bună pentru ruși. Vor putea vinde mai scump. Și se pot folosi de presiunea socială previzibilă din țările occidentale pentru a obține și un alt tip de avantaje.
- Politic. Pentru a-și atinge obiectivele, Putin are nevoie ca Iranul să rămână o țară izolată la nivel internațional, fie sub un nou regim de tipul celui de până acum, fie în haos (război civil). Prima variantă este de preferat pentru el, a doua tot acceptabilă.
Din aceste motive, după părerea mea, Putin iese pe plus și prelungirea războiului îi va aduce și alte avantaje suplimentare.
CHINA. Aici e mult, mult mai complicat. Să încerc totuși. Pe scurt.
China este, fără dubii, cea mai afectată pe termen scurt. Dacă exista o putere interesată de stabilitatea regimului de la Teheran aceea era China. Și nu numai datorită aspectelor economice.
Deși mulți spun că deja China este o putere mai mare decât Heghemonul american, eu nu cred. Cred că Xi mai are nevoie de cel puțin zece ani pentru a putea contesta direct, și la nevoie militar, supremația americană. Zece ani în care China să meargă înainte cu programele accelerate de construire a unei flote peste cea americană, zece ani să reducă dependența de resurse, zece ani să rezolve problemele interne. Așadar, strategia Chinei este să evite orice conflict direct cu americanii, până în momentul când pot fi siguri de victorie.
Pe termen scurt China este lovită de pierderea fluxului de petrol și gaze naturale (40% vine prin strâmtoarea Ormuz). O altă lovitură este că în eventualitatea pierderii Iranului, China pierde posibilitatea de a avea o ieșire navală spre o zonă strategică de mare importanță în eventualitatea zisului conflict cu americanii. Politic nu este o tragedie. China poate face afaceri și cu ayatolahii și cu un regim democratic. Ba chiar e demonstrat că Beijingul se descurcă mai bine cu sisteme democratice decât cu cele dictatoriale. Deci, în mod absolut ironic, China este singura putere care ar prefera un regim democratic la Teheran. Să mori de râs, nu?
Știm deja că la Beijing nu se gândește strategic în termeni de obiective imediate, ci pe termen lung. Plus că problemele enunțate sunt remediabile. China are stocuri de resurse, care deja îi permit funcționarea la parametri normali de consum timp de peste 200 de zile. Timp berechet să găsească soluții alternative pentru problema Ormuz. Dacă nu le avea pregătite deja.
MILITAR. Dincolo de chestiunea cu stocurile de arme inteligente și foarte scumpe pe care americanii le folosesc acum „like is no tomorow”, mai sunt două aspecte. Primul: SUA folosește la turație maximă cele mai bune capacități militare de care dispune; ceea ce duce la uzură, pierderi greu de înlocuit. Doi. succesele operaționale odată dezvăluite nu pot fi folosite la nesfârșit. Chinezii au învățat deja destul de multe despre tactici și planuri operaținale în câteva luni.
POLITIC. Va fi foarte greu pentru comunitatea internațională să condamne un eventual atac al Chinei asupra Taiwan-ului. Sau dacă o face, nu va avea nicio consecință. Ce se poate face concret dacă Xi atacă mâine? Cine îl va putea opri cu ce are SUA mai bun blocat în Iran? Întrebare de o mie de puncte nu? Nu cred să se întâmple asta, dar e o întrebare care văd că nu și-o pune nimeni.
Așadar, chiar dacă pe termen scurt are niște dezavantaje, nici China nu iese deloc pe minus.
Ce ziceți?
