Alexandru PRIPON
După decembrie 1989, timid, presa autohtonă a început să-și croiască un stil și o cărare prin nou descoperitul hățiș mundan. Mai era mult – mai este, încă – până departe. Până la autostrăzile menite informației, existente de atâta vreme pe alte meleaguri, amplasate comod în cealaltă parte a Cortinei de fier. Însă lucrurile păreau bune și viitorul prindea un contur frumos. Rând pe rând, subiectele politice și economice, sociale și culturale, cele axate pe divertisment și cele orientate către senzațional își găseau un loc în preocupările cotidiene ale românilor, purtate pe tot teritoriul țării de presa liberă.
Au fost și stângăcii, și derapaje. Au fost mici căderi, inerente începuturilor de drum, dar și împleticiri majore, specifice unor vremuri deja apuse oficial, când manipularea și coada la carne reprezentau repere ale cenușiului cotidian. Au fost salturi prea mari, ca tentative de bruscă aliniere la modul de acțiune occidental – de neînțeles pentru mulți dintre noi, cei treziți din amorțeală; au fost și pași de dans, înainte și înapoi, printre jaloanele colorate politic ale momentului. Se pot spune multe despre acea perioadă, însă impresia pe care o avem noi, cei care am asistat la renașterea Mass-media (probabil că și a celor care au participat efectiv la acest reviriment) este că atunci, așa și un pic altfel decât s-ar fi crezut, a avut loc un proces minunat, ca o primăvară deja ne(mai)așteptată.
Limbajul greoi, cioplit în lemn de esență tare, a fost înlocuit, încet, de exprimări sprințare, uneori la limita seriozității, alteori la granița către alte șabloane, specifice limbajului de gumilastic – potrivit peste tot, deși, cumva, nicăieri… Au apărut (și au dispărut repejor) insulte, înjurături, au prins contur atacuri la persoană și instigări de tot felul. Într-un peisaj încă abia reglementat, se improviza, uneori cu talent, alteori cu trudită nepricepere. Dar totul avea farmec și mirosea a nou, chioșcurile erau suplimentate cu mese, pline de ziare și reviste, radioul și televiziunea emiteau non-stop și ofereau știri, muzică, filme… Totul era, ca în melodia trupei Timpuri Noi, minunat. Nimeni nu mă va putea convinge că lucrurile puteau fi mai bune ori mai altfel.
A trecut multă vreme de atunci. Un răgaz de maturizare – nu de îmbătrânire – liniștită. Mă rog, numai liniștiți nu au fost acești ani mereu schimbători, în care s-a gonit împleticit către mitica „luminiță de la capătul tunelului”. Dar, toate peste toate, presa a dobândit un stil propriu, specific românesc, a delimitat spații și intervale, și-a găsit locul cuvenit în viața (și în sufletele) noastre. Cred că s-ar fi ajuns la o cuminte monotonie. Și mai cred că, oricum, în concordanță cu legile nescrise ale devenirii, s-ar fi schimbat ceva, în mod – măcar aparent – drastic, imitându-se veșnica alternanță flux-reflux.
S-au schimbat, în primul rând, generațiile. S-au retras în penumbră ori au plecat dintre noi gazetarii inovatori, meșterii inventivi ai cuvântului răsucit abil, până căpăta forma potrivită. Și le-au preluat locul tinerii, tot mai tinerii, altfel educați și pregătiți pentru a descrie clipa, cu un alt vocabular și o altă aplecare către condei. Iar noi, puștii de odinioară, păstrând încă în memorie, plăcut, ditirambii și loviturile stilistice cu parul din alte vremuri, am devenit, mai mult sau mai puțin, „garda veche”.
Se spune că sunt complet lipsiți de îndoieli doar sociopații și cei cu mintea prea odihnită. Noi avem îndoieli, iar acest lucru este benefic, sănătos. Ne îndoim, privind la peisajul media contemporan, de necesitatea unor schimonosiri lingvistice, de utilitatea simplificării brutale a limbajului, de înțelepciunea aruncării ancorei în golfuri definite politic și a captivității acolo până la trecerea prea lungilor ierni. Multe aspecte ne trezesc îndoiala, dar așa este normal, ca bătrânii să devină suspicioși, iar tinerii să rămână încrezători. Căci undeva, la mijloc, este înțeleapta cumpănire, benefică frumoaselor continuități. Și chiar merită păstrată continuitatea, măcar din respect pentru primăvara media postdecembristă. Trebuie doar să nu uităm că scopul inițial a fost acela de a reforma, de a reînvia, nu de a reinventa presa. Proiectul încropit atunci a funcționat onorabil, însă, pentru cineva nou, mai puțin experimentat în breaslă, înnoirea și modificarea planului ar putea părea, fără a avea voie să fie, însuși scopul în sine. Prozaic spus, repari și adaptezi o mașină pentru a merge mai departe, nu din simplul capriciu de a avea un autovehicul „tunat” în parcare. Or acest lucru mi se pare că se întâmplă astăzi. Modificăm, completăm, răsucim, reașezăm, dar țelul final încă e departe. Iar noi ne batem capul cu alegerea culorii farurilor, nu cu ajungerea la țintă.
Dacă la început modelul occidental era un vis, iar copierea lui parțială părea o soluție impecabilă pentru purcederea către o mass-media frumoasă și corectă, aplicabilă în mediul autohton, astăzi putem observa că rămânem, măcar din punct de vedere stilistic, tributarii modelului menționat. Și nu este în regulă. Am remarcat că textele contemporane par traduse din alte limbi, iar particularitățile englezei, spre exemplu, nu se potrivesc limbii române. Cuvinte repetate chiar în titlu; inovații lingvistice supărătoare, când vocabularul limbii noastre este mai mult decât cuprinzător; virgule amplasate anapoda sau lipsind cu desăvârșire; puncte de suspensie așezate doar de dragul unui mister inexistent; semne de întrebare ivite fără rost sau eludate stângaci – acestea și multe altele nu au ce căuta într-un text scris în limba română.
Au fost destule frumoase realizări. Și încă mai sunt multe lucruri de făcut. Iar în acest moment, când presa întâmpină alte dificultăți – să amintim doar exilul în zona online ori lejeritatea cuvântului adusă de new media –, este nevoie de luciditate și înțelepciune, pentru a păstra și îmbogăți ceea ce am câștigat, cu toții, în anii scurși de la momentul pe care l-am numit, în acest text, primăvara presei. O strădanie care trebuie să continue, dincolo de schimbarea generațiilor și a instrumentelor specifice diseminării mesajului gazetăresc, deoarece, în definitiv, presa nu cunoaște, nu poate să cunoască anotimpuri ale domolirii, ale afundării în cutumă sau ale îmbrățișării noutății-cu-orice-preț. În presa (românească) trebuie să fie mereu primăvară, nu e așa?
