Alexandru PRIPON
Printre multele urări specifice acestei perioade, unele decupate conform șabloanelor, altele fistichii până la straniu, am remarcat că a apărut, cu autoritate, una nouă și… altfel: „Sărbători liniștite”. O dorință care m-a mirat, inițial, cu ridicare de sprâncene, apoi m-a pus pe gânduri. Până la urmă, în aceste vremuri tulburate, când mirosul prafului de pușcă îl înlocuiește pe cel al dezinfectantului, printre spaime, angoase și strigăte de luptă, avem nevoie – nu oricum, însă – de liniște și de liniștire.
Trăim vremuri gălăgioase. În jurul nostru, zorii se răstesc și apusul răcnește, parcă spre a distrage atenția, către zări îndepărtate, de la traumele cotidiene și de la motivele adevărate ale acestora. Ne afundăm, adesea cu voluptate, în marasmul prevestitor al durerilor viitoare, încercând să le ignorăm pe cele actuale. Iar cauzele s-au topit de mult în efecte, ca pentru a accentua și mai mult confuzia întru care viețuim.
Puține lucruri ne mai sunt, astăzi, firesc pe plac. Puține evenimente ne mai atrag, în mod real. Ne-am obișnuit să trăim ce și cât ni se dă, zgomotos, deși cu mohoreala covârșitoare a celui care a învățat, pe propria piele, că niciun moment frumos nu este și de durată, iar după încheierea oricărui intermezzo plăcut cotidianul gălăgios devine și mai apăsător. Aceasta să fie evoluția umană? Sau acesta să fie scopul cuiva – persoană, grup de persoane, cu o neverosimilă putere asupra existenței noastre? Ori este numai o stare tranzitorie, de nu prea lungă durată, chiar dacă de mare intensitate emoțională, menită să marcheze pasul mai departe al omenirii către… către nu știu ce?
Mărșăluind prin vacarm și ceața densă, ajungem să nu știm nici cine suntem, nici care ne este rostul. Confundăm, ne poticnim, mergem mai departe, cu răcnet, ascunzând în idealuri mărunte incertitudinea că ar exista vreun țel înalt. Avem nevoie, disperată, de repere. Avem nevoie de confirmarea că trăim, nu doar existăm zgomotos-pasiv. Iar această confirmare am putea să o găsim, dacă ne-am apleca sufletul către însăși devenirea noastră, chiar aici, în noi. Deoarece în noi, ca o pecete veche, ca un loc dezlumit, liniștit, este ceva măreț și înspăimântător: spațiul în care se află, nu doar oglindit, chipul lui Dumnezeu. Forța pășirii către asemănare.
Ne-am obișnuit ca textele din perioada Crăciunului să urmeze tiparul fericirii fără bucurie, să aibă luminițe, globulețe, beteală, reutilizate – și, astfel, mai mult deposedate de înțeles – an de an, pe parcursul lunii decembrie, cu zgomot asurzitor de clopoței, pocnitori și linii melodice mundane. După cum ne-am obișnuit să ignorăm, unii chiar încruntat, mesajele care ne amintesc de sensul religios, profund, al acestei perioade. În gălăgia modernă, cumva, se pierde ceva extraordinar: amintirea vie a bunătății lui Dumnezeu, a momentului în care umanul și divinul au fost unite în îmbrățișare sfântă, iar totul a căpătat sens. Un sens diferit de parcursul înnegurat pe care îl experimentăm zilnic, uitând…
Hristos a venit în vacarmul unei lumi cu rosturile prăvălite către nemaicunoaștere, printre nesfârșite războaie și suferințe. A adus îndemnul păcii („Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă” – Ioan 14, 27), așa cum și îngerii au vestit, la Nașterea Domnului („Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” – Luca 2, 14). A dăruit vindecarea, mereu posibilă, de atunci, a urii și răutății, prin exemplul divin al smereniei desăvârșite. Iar când vremurile tind să ne zdrobească sub greutatea covârșitoare a neîmplinirii zgomotoase, când oamenii devin străini și cărările abia cunoscute, avem la îndemână, în suflete, în biserici, în viața de zi cu zi, pe Domnul nostru, Cel născut în lume, spre mântuirea lumii.
Hristos Se naște, slăviți-L! Să-L întâmpinăm cu bucurie, sinceritate, iubire! Să-L serbăm cu smerită contemplare a chipului lui Dumnezeu, dăruit nouă; cu deplină înțelegere a darului neprețuit: așezarea de-a dreapta Părintelui ceresc a umanității, cu relele și bunele ei, cu slăbiciunile și căderile, cu speranța și credința, cu tot ceea ce am fost, suntem și vom fi. Iar toate acestea sunt cu greu posibile, trebuie să recunoaștem, în vacarmul zilei de astăzi. De aceea, poate, ancorată în sensul profund religios al praznicului, urarea de la care am început aceste rânduri pare cea mai frumoasă dorință atât pentru noi, cât și pentru cei dragi.
Să ne oprim o clipă din alte activități și să privim, prin lentila sufletului, către Înalt. Să lăsăm în urmă, fie și doar pentru o scurtă vreme, gălăgia și neînțelegerile. Să trăim, cuminte, fericirea existenței sub privirea blândă a Dumnezeului nostru. Și să avem, astfel, cu înțeleaptă recunoștință pentru tot,
Sărbători liniștite!
