Alexandru PRIPON
Trăim vremuri secetoase. Ne lipsesc și ploile, și spiritul. Bătrânii spuneau că pământul devine iască sub noi. La fel, uneori, se usucă și ideile călăuzitoare care stau la temelia momentului. Supraviețuim și în acest fel, firește, numai că unii dintre noi, mai tineri sau cu amintiri mai plăpânde, tind să creadă că aceasta este normalitatea: deșertică. Iar lucrurile nu stau, nu trebuie deloc să stea așa.
Printre realități și aparențe, printre fapte și vorbe, viața merge mai departe, abia atinsă de vârtejurile iscate în cotidianul mereu zbuciumat și mereu trecător. Vremurile acestea și vremea de astăzi nu vor fi reținute de istorie, cel puțin nu cu amănunte semnificative, iar ceea ce acum pare important va fi privit cu detașare peste ceva timp, deoarece el, timpul, le cumințește, le definește și lămurește pe toate. Până și noi, cei direct implicați, vom descoperi într-un viitor nu chiar îndepărtat că altele sunt prioritățile și altele deznodămintele importante, ceea ce nu înseamnă că am pierdut o mulțime de momente prețioase din viață, ci doar că am fost oameni – cu bune și cu rele, cu realizări și eșecuri, cu inspirații și sincope. Iar a greși, ca și a împlini, muncit, este omenește.
Calea spre Dumnezeu nu este una simplă și nici una ușor de identificat, în țesătura contemporană de cărări, cele mai multe ducând niciunde. Ne bazăm mult pe propria intuiție ori înțelepciune, dar depindem enorm, cum e și firesc, de ajutorul celorlalți, în strădania aceasta colectivă pe care o numim viața noastră. Cei din jur ne pot fi sprijin, ne pot împiedica, însă menirea tuturor (și aici este marea frumusețe a parcursului hărăzit de Tatăl ceresc) nu este de a ajunge singuri la o linie imaginară de final, ci de a ne împlini în lume, pe cât posibil alături de ceilalți. Vecinătatea oamenilor este un dat, adesea dincolo de voința noastră, însă buna vecinătate cu ei este rodul unei lupte neîntrerupte cu tendințe și ispite, împrejurări și întorsături de situație. Un om al lui Dumnezeu este cu adevărat cel care izbutește să își accepte până la iubire aproapele, dincolo de tot ceea ce îl învață tendințele momentului.
Observăm că este greu, astăzi, să cultivi relații bune cu semenii. Trăim vremuri secetoase. Spiritul ne e călăuzit spre zări schițate iscusit, mult prea aproape, în timp ce destinația ne este din ce în ce mai departe, ascunsă în orizonturi de nezărit. Lumea tinde să devină tot mai rea – așa ne spunem, cu satisfacția că, astfel, justificăm anumite comportamente și nepăsări cronice. Însă parte din lume (una importantă) suntem chiar noi, cei care am putea face atât de multe pentru alții și, astfel, pentru noi și pentru sufletele noastre însetate de bine.
Până la urmă, totul se rezumă la voința de a transforma fiecare clipă într-un moment frumos și rodnic. Nimic complicat, nimic magic. Un sfat, un sprijin, un zâmbet sincer, la ceasul potrivit, acestea pot însemna atât de mult în strădania de a trăi simplu și armonios printre și alături de semeni! Duhovnicul nostru sfânt Cleopa spunea, cândva, că și atunci când aproapele ne supără sau ne face rău, cea mai potrivită atitudine este aceea de a ne ruga pentru el. Iar în acest sfat se regăsește întreaga bucurie minunată a existenței creștinești, firești, iubitoare, într-o lume care, măcar prin noi și cei asemeni nouă, își va păstra intacte rosturile.
Devenirea întru Dumnezeu nu este un act solitar; împlinirea mundană, perisabilă, nu este un act colectiv. Toate își au un rost bine trasat, bine gândit: acela de a vindeca aceste vremuri secetoase cu simplul nostru efort de a fi oameni între și pentru oameni.
