Alexandru PRIPON
Nu am suportat vreodată clișeele verbale. De-a lungul timpului, am urât cu patimă construcțiile prefabricate, rostite cu emfază, pentru a spune mai nimic, dând impresia erudiției, înțelepciunii, priceperii… Fără pic de efort, vorbele inundă conversații și le asfixiază rostul, reducând orice dialog la nivelul minion al convenienței. Și nimeni nu este cu adevărat vinovat.
Cuvintele reprezintă, în vremurile noastre, o marfă ieftină, cu aspect acătării și calitate îndoielnică. Chinezării, ar spune unii, utilizând (cum altfel?) un clișeu. Mă gândeam, atunci când am început să scriu, la o enumerare a șabloanelor aflate în uz, dar am renunțat. În viziunea mea, nu merită menționate, nici utilizate, chiar dacă unele capătă viză de ședere permanentă pe meleagurile unui vocabular tot mai diluat.
Vorbele prefabricate, s-ar părea, ne scutesc de mult timp. Decât să ne explicităm termenii și să cartografiem locurile de baștină ale gândurilor, este mai facilă rostirea unor nimicuri îndătinate, cu aproape același rezultat. Ne scutesc de mult efort. Bicepșii, tricepșii, alți mușchi pe care îi etalează adesea, printr-un soi de apropriere dubioasă, mintea noastră pot rămâne relaxați, deoarece câteva expresii sunt capabile să dea impresia unui intelect sculptural, situat la marginea superioară a culturismului mental. Părem, astfel, că am fi, iar ceea ce nu suntem adâncește misterul împlinirii umane.
Atunci când apăreau șabloane persistente, dintre cele care invadează lexicul până la producerea de mutații, îmi plăcea să pocesc respectivele cuvinte, în conversațiile cu apropiații. Cred că era o metodă de a mă feri, pe cât posibil, de contaminarea cu vorbe goale. Deoarece este înfiorător de simplu să preiei câteva alăturări de litere, cu rostul schimbat convenabil, și să le rostești, fără măcar să realizezi că te-ai așezat, docil, în coloana celor prea mulți, prea asemănători unii cu alții și cu lumea în care trăim.
Îmi aduc aminte că, acum vreo 20 de ani, era la modă (cred că încă mai este, pe alocuri) expresia „în concluzie”, cu iz birocratic și aparența încheierii unei deducții logice. Nu conta că fuseseră rostite numai câteva cuvinte sau onomatopee, spuneai „în concluzie” și emiteai orice gogomănie, pentru că părea acoperită, iar tu păreai cel puțin isteț. Preferam să spun altfel: „în contuzie”, mai ales atunci când nu aveam chef să lungesc discuția. Cei care mă cunosc – inclusiv cei care mă citesc – știu că prefer adesea construcțiile plictisitor de logice și evit pronunțarea apriorismelor de duzină. „În contuzie”, orice simplificare a discursului, fie și pentru a economisi timp sau efort, mi se pare o tentativă ieftină de a păcăli partenerii atrași în discuție. Până la urmă, ceea ce rostim definește ceea ce suntem. Iar timpul economisit prin micșorarea numărului de vorbe nu cred că reprezintă mare câștig, ci doar încă o moviliță de secunde adăugate prelungitei nimicnicii.
Pe de altă parte, nu știu cum se face, dar clișeele verbale dau naștere unor atitudini bizare, la limita infatuării. Utilizatorul șabloanelor tinde, nu știu de ce, să se considere superior, bine ancorat în astăzi, privindu-i cu dispreț pe cei rămași în limbajul corect, dar învechit. Așa este, a fost și va fi. Inevitabil.
S-a întâmplat cu multă vreme în urmă. Eram alături de buni prieteni și cunoscuți de-ai lor, vorbeam despre ideile moderne la acel moment, despre năzbâtiile vehiculate și impuse, cumva, publicului, despre noi, despre alții, despre orice și nimic. Zâmbind, după ce am spus câteva cuvinte fără conținut, tot moderne, demonstrativ, am emis obișnuitul meu final: „În contuzie…”. Unul dintre cei prezenți, abia vizibil până atunci, care mi-a urmărit discursul glumeț și nu chiar, a ridicat vocea, corectându-mă sever: „Ai vrut să zici <în concluzie>, nu?”. Prietenii, râzând, au explicat măruntul meu joc de cuvinte, însă persoana respectivă a dat din cap, spunând, cu un aer superior și cu o expresie ușor scârbită: „Hm, e de ăla care îl vezi că vorbește aiurea?” (sau cam așa ceva). Apoi a aglomerat în câteva fraze mai toate cuvintele cu așchii aflate pe atunci în vogă, inclusiv, cu repetiție, niște „deci” care nu conchideau nimic. Mi-am reprimat orice comentariu. Am acceptat senin muștruluiala. Cum să corectezi așa ceva? Cum să lupți cu șablonul? Stai cuminte, aștepți și rabzi, că toate trec, iar de uscat și dispărut o fac până și rădăcinile ușor lemnoase ale sintagmelor care au năpădit cotidianul.
Nimic de zis, nimic de făcut. Fronda mea de odinioară a fost un gest temporar. Astăzi, îmbătrânind, am înțeles: cuvintele eșuate în expresii stranii dispar sau rămân, după caz, însă lupta cu ele este zadarnică. Trebuie să pricepem, adaptându-ne, că doar contextul specific clipei e cel de care depinde apariția, persistența și, la momentul cuvenit, eradicarea clișeelor. Când, cum și dacă se poate. Contextul respectiv nu poate fi înfruntat – nu printr-un demers solitar, nici printr-un soi de flashmob desfășurat cu ochii pe ceas. Procesul este lung, complicat. Iar finalitatea, mai mereu, dezamăgește. Ne reconfigurăm, așadar, reacțiile și așteptăm noile modificări ale sensurilor, sperând cu timiditate că vor fi spre mai bine. Până atunci, vorbele prefabricate rămân libere unde sunt, cu aspect ori doar aparență, enervant de indestructibile, înghiontind binișor sensurile, în cotidian. În contuzie…
