Ștefania-Emilia Bucur, elevă a Colegiului Național „B. P. Hasdeu” din Buzău, și-a descoperit recent pasiunile pentru voluntariat și pentru scris, două activități care i-au deschis noi orizonturi. Curioasă și dornică să învețe, Ștefania a participat la prima sa experiență de voluntariat, care i-a permis să dezvolte spiritul critic, să lege prietenii mai strânse cu colegele și să simtă satisfacția de a face parte dintr-o echipă.
Ștefania Emilia Bucur este o tânără curioasă fără să fie grăbită, ambițioasă fără să fie vanitoasă, atentă la detalii fără să piardă din vedere ansamblul. Ea lasă impresia unei minți care funcționează pe mai multe frecvențe: una analitică, una afectivă și una ludică. Fiecare dintre ele își cere, pe rând, dreptul la exprimare. Face acest lucru în mai multe formule. Una este, așa cum fac mai toți colegii ei, performanța școlară, un domeniu în care Ștefania excelează. Ea a participat la olimpiade de matematică, geografie, chimie, engleză și română, inclusiv la concursul „Universul Cunoașterii prin lectură”, arătându-și interesul pentru învățare și dorința de a se provoca continuu. Pentru viitor, Ștefania se gândește să urmeze Politehnica sau Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davilla, domenii în care se simte motivată și sigură pe abilitățile sale în biologie, chimie, matematică și informatică.
O alta este implicarea în comunitate. Când povestește despre începuturile sale în voluntariat, Ștefania nu vorbește despre „implicare” ca despre o bifă, ci ca despre o experiență de deschidere. Învață să lucreze cu ceilalți, să asculte, să își tempereze impulsurile și să-și disciplineze energia. E o lecție de viață, poate mai prețioasă decât oricare manual. Într-un timp în care individualismul se afișează zgomotos, această tânără pare să fi descoperit frumusețea colaborării tăcute.
Ștefania-Emilia Bucur este un exemplu de elevă pasionată, implicată și echilibrată, care reușește să îmbine performanța academică cu creativitatea și spiritul civic. Recent ea și-a descoperit talentul pentru cronici, o activitate nouă pentru ea, care i-a adus bucuria de a transpune în cuvinte emoțiile și momentele trăite. „De mică mi-am dorit să devin jurnalistă sau reporter, iar scrisul îmi oferă ocazia să mă exprim liber”, mărturisește Ștefania. În timpul liber, ea scrie review-uri despre cursele de Formula 1, păstrând vie pasiunea pentru acest sport.
Chiar dacă se orientează spre o carieră tehnică sau medicală, partea artistică rămâne esențială în viața sa. Scrisul și teatrul o ajută să înțeleagă lumea altfel și să se apropie mai mult de oameni.
La ediția din această toamnă a Festivalului „Săptămâna Teatrului Tânăr” organizat de Teatrul „George Ciprian” din Buzău, în cadrul unui proiect educativ coordonat de profesoara Gabriela Șerbu, Ștefania Emilia Bucur a semnat două cronici de teatru remarcabile prin maturitatea observației și sensibilitatea exprimării. Textele sale, dedicate spectacolelor „Fetița din debara” de Oana Jindiceanu și „Ghimpl – Netodul” după Isaac Bashevis Singer, surprind detaliile artistice ale montărilor și emoțiile transmise dincolo de scenă. Prin ochii acestei tinere spectatoare, teatrul este o lecție de empatie și descoperire de sine.
Vă invităm, așadar, să citiți cele două cronici semnate de Ștefania Emilia Bucur, o voce tânără, dar deja sigură în analiza actului teatral, care reușește să îmbine sensibilitatea cu rigoarea observației critice.
,,Fetița din debara” de Oana Jindiceanu
Piesa „Fetița din debara”, scrisă și interpretată de Oana Jindiceanu, aduce pe scenă o poveste emoționantă despre copilărie, singurătate și lupta interioară cu amintirile. Regia atentă și profundă reușește să transforme o scenă simplă într-un spațiu al introspecției și al trăirilor intense.
Spectacolul se deschide cu un joc de lumini care pune în evidență decorul minimalist. Două uși, un scaun și un dulap (cupboard) devin simbolurile unui univers închis, al memoriei și al copilăriei. Lumina cade pe protagonista ce interpretează cu sensibilitate și cu forță. Ea este desculță, poartă o rochie lungă neagră și desenează pe podea, cu creta, figura tatălui. Această imagine transmite o durere profundă și dorința de a reface legături pierdute.
Scena în care fetița țipă la tatăl reprezentat cu creta marchează începutul confruntării cu trecutul. Deoarece nu și-a ținut promisiunea de a o lua de la școală, această rană rămâne vie. Apariția bunicii, tot prin desen, adaugă o nouă dimensiune: violența și frica. Palma primită pentru că nu a salutat o doamnă la timp devine momentul care îi schimbă destinul. Jocul mâinilor accentuează tensiunea și suspansul, iar gesturile precise dau profunzime fiecărei emoții.
Decorul static este animat de coregrafie. Mișcările rigide, de tip militar, alternează cu dansuri jucăușe, create cu grijă pentru a marca trecerea de la copilărie la maturitate. Luminile acompaniază perfect aceste momente, conturând stări de confuzie, iubire sau dezamăgire. Un detaliu memorabil este caseta ascunsă sub scaun, care emite o muzică melancolică. Personajul mimează afecțiunea mamei, o pupă imaginar, iar contrastul dintre gest și sunetul trist creează o atmosferă intensă. Când se mută la mama, o desenează și pe ea, încercând din nou să refacă o legătură prin artă.
Evoluția personajului este marcată de experimentarea iubirii. Se îndrăgostește, are un copil, dar trăiește și dezamăgirea. În momentele de dialog, atunci când altcineva vorbește, ea se întoarce cu spatele la public, gest care simbolizează rușinea, respingerea și pierderea comunicării. Gesturile spre „facultatea de limbi străine” și spre „dezamăgire” dau o notă realistă și ironică parcursului ei. Publicul a reacționat puternic la scenele pline de umor și de sinceritate. Replica „dacă faci aia ești curvă, dacă nu faci ești proastă” a stârnit râsete, dar și reflecție. Aceeași reacție a apărut și când personajul vorbește despre cum își bârfește mama împreună cu tatăl, un moment în care durerea se amestecă cu sarcasmul.
Coregrafia se remarcă prin originalitate. Dansurile sunt expresive și bine sincronizate cu muzica și cu luminile. Atmosfera generală oscilează între tristețe și speranță, iar finalul aduce liniște.
„Fetița din debara” este o piesă despre importanța memoriei pentru vindecarea traumelor. Printr-o regie coerentă și printr-un joc actoricesc remarcabil, Oana Jindiceanu ne invită să facem pact cu „micul prinț”, cu acel „copil invizibil” din noi.
„Ghimpl – Netodul” de Isaac Bashevis, între râsul copiilor și drama unui suflet rănit
Spectacolul „Ghimpl – Netodul”, adaptare după Isaac Bashevis Singer, în regia lui Daniel Iordan, a fost prezentat de Teatrul Tineretului din Piatra Neamț în a cincea seară a festivalului. Piesa destinată publicului de peste 12 ani a durat o oră și a reușit să îmbine umorul cu momente de tensiune emoțională.
Spectacolul se deschide cu un joc de lumini concentrat pe protagonist, Ghimpl, interpretat de Andrei Matea. De la primele minute, actorul captează atenția publicului prin gesturi expresive și printr-o tonalitate jucăușă, care provoacă râsete în rândul copiilor. Atmosfera din sală a fost destinsă, datorită mișcărilor amuzante și expresivității lui Ghimpl. În contrast cu energia lui, Elche, soția sa, intră în scenă cu o replică directă: „Bine ai venit, boule”, stârnind noi hohote de râs.
Costumele subliniază clar diferențele dintre personaje. Ghimpl poartă o cămașă simplă, pantaloni și o pălărie neagră, completate de un sacou bleumarin și un scaun cu rotile. Elche apare într-o rochie lungă și neagră, cu părul prins în două cozi groase, machiată cu un fond de ten alb și cu trăsături accentuate, amintind de regina Elisabeta I a Angliei.
Relația dintre cei doi este marcată de conflicte constante. Elche are un temperament impulsiv, strigă și aruncă obiecte, în timp ce Ghimpl alternează între umilință și ironie. Într-un moment tensionat, din spatele scenei se aude un țipăt, „Moor!”, semn al unei nașteri. Ghimpl afirmă că pruncul nu este al lui, dar imediat se înduioșează și încearcă să-l liniștească prin gesturi tandre.
Pe parcursul piesei, Ghimpl își amintește cum, întorcându-se mai devreme de la brutărie, și-a găsit soția în pat cu alt bărbat. Pentru a nu trezi copilul, s-a culcat pe niște saci de făină. Umorul amar se amplifică atunci când povestește despre infidelitățile soției sale: „Are părul scurt și creierul la părul de la…”, o replică la care râd mai ales adulții.
Tensiunea crește când Ghimpl descoperă că niciunul dintre cei șase copii ai lor nu este al lui. După moartea soției, aceasta îi apare în vis sub forma necuratului, interpretată de aceeași actriță, într-o scenă de mare intensitate vizuală. În final, Ghimpl se ridică din scaunul cu rotile și părăsește scena, un gest simbolic al eliberării din suferință.
Spectacolul reușește să combine comicul cu drama, aducând în prim-plan lupta interioară a unui om simplu, prins între credință, iubire și umilință. Regia folosește eficient luminile, mișcarea scenică și ritmul replicilor pentru a menține atenția publicului. Atmosfera caldă, râsetele copiilor și interpretarea energică a lui Andrei Matea au făcut ca seara să fie una memorabilă.
