Treisprezece eleve ale Colegiului Național „B.P. Hasdeu”, sub îndrumarea profesoarei lor de Limba română, Gabriela Șerbu, au pătruns în universul jurnalismului de teatru în cadrul Festivalului „Săptămâna Teatrului Tânăr” desfășurat la Teatrul „George Ciprian”. A fost, mai întâi, o aventură intelectuală pentru că li s-a oferit prilejul de a privi arta cu ochii criticului, de a observa, analiza și înțelege spectacolele, ca simpli spectatori, dar și în calitate de receptori activi și judicioși. În același timp, experiența
le-a apropiat de teatru într-un mod viu, personal, le-a stimulat gândirea critică și le-a scos din confortul obișnuit al rutinelor școlare. Tot ce au trăit și au descoperit aceste tinere creatoare s-a transformat în scrieri pe care au dorit să le împărtășească comunității buzoiene. OPINIA își propune să ofere această experiență publicului larg, încurajând astfel exprimarea personală, formarea opiniilor și curajul de a le rostogoli în spațiul public.
Bianca Dobre este o elevă în primul an de liceu la Hasdeu și are un spirit curios și atent, o tânără care privește lumea cu ochii unui observator rafinat. La Colegiul Național „B.P. Hasdeu”, ea și-a descoperit pasiunea pentru materii reale, dar și atracția pentru literatură și reflecție critică. Experiența participării la „Săptămâna Teatrului Tânăr” sub coordonarea profesoarei Gabriela Șerbu a fost pentru ea o revelație: pentru prima dată s-a aflat în postura unui critic teatral, iar bucuria și entuziasmul cu care a abordat această provocare arată deschiderea ei către noi experiențe și capacitatea de a învăța rapid lucruri necunoscute.
În gimnaziu, Bianca și-a dovedit perseverența și seriozitatea prin participarea constantă la Olimpiada de Limba și Literatura Română și la Olimpiada de Lectură ca Abilitate de Viață (OLAV). Chiar dacă și-a orientat studiile către profilul real, pasiunea pentru cuvânt și literatură rămâne vie. „Deși mi-am ales un profil real, fiind pasionată mai mult de materiile reale și de gândirea logică, tot voi merge la OLAV și la Olimpiada de Lingvistică”, mărturisește ea.
De fapt, scrisul pentru Bianca nu mai este demult doar un hobby; este un mod de a transmite ceea ce rămâne de multe ori nespus. În același timp, pasiunea pentru cărțile de psihologie reflectă dorința ei de evoluție continuă și de autocunoaștere; este o tânără care nu se mulțumește cu statu-quo-ul, ci caută mereu să-și perfecționeze gândirea și caracterul.
Timpul liber îl umple cu lecturi care o inspiră și o îmbogățesc, demonstrând că are nu doar ambiție intelectuală, ci și sensibilitate și profunzime, calități care o vor ajuta să se remarce indiferent de drumul profesional pe care îl va alege. Este un exemplu de echilibru între rațiune și sensibilitate, între pasiune și rigoare, fiind o elevă care învață, trăiește și reflectează.
În rândurile care urmează, cititorii vor avea ocazia să descopere „Fetița din debara” prin ochii Biancăi Dobre Maria, autoarea acestei cronici. Bianca ne oferă o perspectivă atentă și reflexivă asupra spectacolului, reușind să surprindă esența emoțională a piesei și impactul acesteia asupra publicului. Prin rândurile sale, cititorii pot pătrunde în lumea piesei, în modul în care o tânără observatoare sensibilă reușește să interpreteze și să transmită experiența teatrală, transformând-o într-o reflecție personală și profundă.
Ea ne descoperă pas cu pas piesa scrisă de Oana Jindiceanu și ne invită să pătrundem în lumea unei fetițe care, prin amintiri, traume și descoperiri, ne arată cum suferința, iubirea și speranța se împletesc în formarea unui destin. Printr-un monolog captivant și un decor minimalist, dar plin de simboluri, spectacolul reușește să transforme experiența personală a personajului principal într-o lecție universală despre empatie, iertare și puterea iubirii.
„Fetița din debara” suntem noi
Teatrul are puterea de a ne face să trăim mai multe vieți într-una singură, iar spectacolul „Fetița din debara” reușește tocmai acest lucru, respectiv să ne poarte printr-o călătorie a emoțiilor și a gândurilor. Un lucru pe care piesa, regizată de Oana Jindiceanu și jucată în a treia zi a Festivalului Teatrului Tânăr, la Teatrul „George Ciprian” din Buzău, ni-l transmite este acela că, oricât de grea ar fi viața, nu trebuie să renunțăm niciodată, iar persoanele care ne rănesc au nevoie doar de o îmbrățișare și de niște cuvinte frumoase, deoarece nu au primit suficientă dragoste atunci când aveau mai mare nevoie.
Piesa începe când personajul principal – actrița Oana Jindiceanu -, se urcă în alergare, desculță, pe scenă. Aceasta începe să vorbească direct despre tatăl ei, deși este singură. Decorul este compus din două uși, iar una este tăiată pe jumătate și atârnată de tavan. În cadru se află, de asemenea, și un scăunel, care are un rol esențial, reprezentând locul sigur în care se retrage fetița ori de câte ori are nevoie să fie singură – debaraua ei. La începutul piesei, actrița scrie cu creta cuvintele „TATA”, „BUNICA” și „MAMA”, fiecare poziționat lângă o ușă. „MAMA” este singurul cuvânt aflat lângă ușa întreagă, aspect deloc lipsit de importanță, redând impactul cel mai mare al mamei în viața fetiței. Mama este cea care îi este alături cea mai mare perioadă.
Decorul neschimbat este foarte intrigant și stârnește o întrebare: De ce s-au ales ușile pentru a reprezenta importanța unor persoane în viața fetiței? Răspunsul este simplu: nu știi niciodată ce se află în spatele unei uși, la fel cum nu știi cum sunt oamenii. Poate că, din exterior, par reci și de neatins, dar în sufletul lor au nevoie doar de iubire, de niște cuvinte atent alese și de o îmbrățișare, la fel cum au nevoie și mama, tatăl și bunica fetiței.
Fetița, numele acesteia fiind Oana Radu, începe să povestească scurte amintiri din perioada copilăriei sale. Povestește cum tatăl ei a dezamăgit-o la 5 ani, când l-a așteptat o oră ca să o ia de la școală, și cum, mereu când era certată, era asemănată cu tatăl ei. Oana se mută și locuiește cu bunica ei, care, din păcate, o jignește constant și o lovește. Dar povestește cu zâmbetul pe buze cum îndura acel comportament al bunicii. Locul ei secret în care se ascundea ori de câte ori avea nevoie era o micuță debara plină cu cărți, aflată în apartamentul bunicii, unde se simțea în siguranță.
La vârsta de 12 ani, aceasta începe să trăiască cu mama ei, dar are o surpriză neplăcută când realizează că aceasta bea. „Sunt cu mama, dar ea nu este cu mine, este singură”, este o replică ce sugerează singurătatea cu care s-a confruntat Oana. Printr-un comportament frumos, fata încearcă să obțină din partea mamei sale laude, puțină apreciere și înțelegere, dar nu primește, în schimb, decât ceartă și critică.
Monologul dramatic include menționarea celor mai importante amintiri, de la anumite vârste, și a faptelor care au marcat-o pe Oana, respectiv avortul de la 16 ani. Aceasta suferă după copilul ei nenăscut și i se adresează: „Ești copilul unei copile”. Viața fetiței este plină de suferință, îmbrăcată în glume, râsete și mici ironii. Un alt moment dificil pentru ea este la vârsta de 37 de ani, când nu se mai recunoaște în oglindă, iar traumele din copilărie revin, făcând-o să creadă că este doar un eșec. Baia devine noua ei debara.
Publicul este receptiv și se amuză la glumele Oanei, care maschează frumos realitatea tulburătoare pe care a trăit-o fetița. Aceasta crește și, când ajunge la vârsta de 40 de ani, realizează că, după toate jignirile, descurajările și lipsa completă de afecțiune, mama ei nu i-a vrut niciodată răul, ci doar a vrut să fie fericită și să aibă tot ce ea nu a avut. Totuși, fetița și mama au definiții diferite pentru fericire. După tot ce a îndurat, după toate criticile suportate, jignirile și bătăile, aceasta își iubește nespus copiii și, cel mai important, îi învață să-și iubească și bunica, pe mama fetiței. Iar, cu dragoste și cu multe îmbrățișări, mama se schimbă și devine o persoană mai bună.
Piesa de teatru se apropie de sfârșit, iar Oana rostește: „Fetița iese din debara și închide ușa pentru totdeauna”. Aceste cuvinte simbolizează cum a reușit să depășească toate lucrurile rele din viața ei, cum se simte, în sfârșit, în siguranță oriunde ar merge și cum nu se mai află în umbra greșelilor ei. Astfel, piesa se sfârșește cu frumosul mesaj transmis publicului de a nu judeca niciodată pe cineva și de a continua să te bucuri de viață. Publicul o aplaudă cu multă admirație pe Oana Jindiceanu, care, printr-o interpretare superbă, a adus la viață „fetița din debara”.
