Mulți dintre cei care au scris despre explozia din Rahova au subliniat caracterul „românesc” al dramei. Ca de fiecare dată când se întâmplă o tragedie la noi, încep să iasă la iveală tot felul de lucruri, majoritatea dintre ele ignorate, tratate cu indiferență sau legate de eternele probleme ale corupției și prostiei.
Drama atrage un val de critici, furie și indignare. De regulă, ținta sunt autoritățile. Nu își fac treaba, sunt corupte și lipsite de reacție etc. Cetățeanul este o victimă inocentă a statului, care pe lângă faptul că îl asuprește și îl șicanează zilnic, îl mai și lasă să moară. În explozii, în spitale, pe stradă.
Cam ăsta e narativul de obicei. Apoi ies diverse autorități și începe cercul dezvinovățirii. Aflăm că, de fapt, toți au făcut ce trebuia, iar problema coboară în timp. Dacă era blocul altfel construit, dacă acum nu știu câți ani se făcea nu știu ce. Cam așa se face. Concluzia este că, de fapt, problemele sunt sistemice, ele nu au cum să fie rezolvate. Ar trebui să schimbăm niște legi, să mutăm blocurile, să schimbăm clasa politică, administrația și, în final, chiar țara cu totul. Deoarece, nu-i așa, „nu ne mai facem bine”.
Pe lângă faptul că paradoxal, deși toată lumea are o parte de vină în astfel de tragedii (unii direct, alții din indiferență), toată lumea este nevinovată, construcția prin care totul se trage de la daci este extrem de profitabilă și scutește de orice întrebare. Pe toți. Ceea ce, să recunoaștem, este foarte bine. Doamne ajută că nu am fost eu, că nu s-a întâmplat la mine în bloc, morții cu morții, viii cu viii. Deși…
Deși sunt sigur că măcar unul dintre cei care citesc textul ăsta au pe scară măcar un bătrân abandonat de familie, cu mari probleme de sănătate și care uită gazul deschis cu regularitate. Nu-i așa? Doamne ferește! Până te nimerește. Se cheamă bombă cu ceas. Și în București sunt sute (nu exagerez). Dar ăsta e doar un aspect. Din miile.
Dar nu despre asta am vrut să scriu. Vreau să vă spun un singur lucru. Să întreb, că eu unul nu am răspunsuri.
Sigur că până la urmă se va afla exact ce și cum. Cine a deschis robinetul, cine nu a făcut ce trebuia să facă etc. Bineînțeles, se va afla după vreo lună, când alte accidente, explozii, prăbușiri, inundații vor face uitată tragedia din Rahova.
Este însă un aspect pe care l-am tot sesizat și care pe mine unul mă pune pe gânduri. Aici pare că autoritățile și-au cam făcut treaba. Au venit, au intervenit, au oprit gazul. De la punctul ăla rezultă că era treaba asociației de locatari. Care asociație pare că și-a făcut și ea treaba. A chemat firmă să remedieze defecțiune. Care firmă și-a făcut și ea treaba dar, nefiind plătită, a lăsat lucrurile exact cum le-a găsit. Locatarii au încercat și ei să facă ce au putut. Au lăsat geamurile și ușile deschise și au chemat din nou Distrigazul. Care a venit.
Ce vreau să spun? Ce spuneam mai sus. Că teoretic toți și-au făcut treaba. Pe ce se știe până acum, desigur poate să apară ceva care să arate că cineva dintre cei implicați minte. Este o posibilitate, care poate schimba într-adevăr totul. Dar, până atunci, iau declarațiile ca fiind adevărate. Deci. Cum spuneam. Toată lumea e acoperită, totuși au zburat trei etaje dintr-un bloc și au murit niște oameni, alții au fost răniți, alții au fost șocați, alții au rămas fără casă.
Așadar. Toți au făcut. Ei, aici vreau să ajung. Ce au făcut?
Au făcut exact strict cât erau obligați să facă, niciun centimetru în plus. Doar ce scrie. Atât.
Întrebarea dureroasă care se pune este aceasta: OK, ați respectat procedurile, s-a făcut dosarul cu șină, toată lumea e acoperită. Dar cum Dumnezeu vezi (mai precis simți) că acolo e o bombă și tu zici: „OK, păi nu e treaba mea”. Și nu o adresez doar autorităților. Eu cred că asta e întrebarea.
Adică de ce nu a făcut nimeni aia 10 la sută în plus față de ce era obligat să facă? Că aia zece la sută ar fi fost poate decisivi.
Vedeți, problema noastră nu este cine este vinovat, ci de ce nu a reacționat nimeni din punct de vedere uman. Umanitatea aia care te îndeamnă să te bagi și când nu e treaba ta, nu ai fișă de post și nu primești salariu pentru asta. Pur și simplu ca om care vede pe altul într-o situație de viață și de moarte. Fără alte întrebări.
Unde e umanitatea la noi aici?
O societate trăiește atât timp cât există reguli și legi. Dar regulile și legile nu acoperă sută la sută. Rămân zece la sută marja de solidaritate, bunăvoință, empatie, implicare. Umanitate am zis eu.
Ei, unde sunt ăia zece la sută? Nu credeți că e o întrebare la care să medităm?
