Alexandru PRIPON
Numele și prenumele… Cereri, formulare de comandă, contracte de furnizare a serviciilor, toate sunt condiționate de completarea celor două informații obligatorii, urmate de alte detalii, privite încruntat de GDPR – data nașterii, adresa, numele părinților etc. Purtăm până la moarte și dincolo de ea prenumele tatălui, sub formă de inițială, ca modalitate de identificare suplimentară, pe lângă numele primit tot de la el. Ne dovedim existența prin înșiruirea cifrelor din CNP și din seria CI. În foarte, foarte multe circumstanțe suntem doar atât: o multitudine de informații seci, care spun, s-ar părea, totul despre noi, fără a ne atinge în vreun fel personalitatea sau realizările individuale. Reduși la nivelul smereniei forțate printre litere și cifre definitorii, ne aplecăm fruntea sub apăsarea destinului mărunt cât un dosar. Iar ceea ce vom construi, pe parcurs, nu va fi trecut, cel mai adesea, nici măcar într-o listă suplimentară, perforată corespunzător, la mijloc, pe marginea din stânga…
Numele (de familie) conține istorie pură, subiectivă, condensată într-un cuvânt. Dezvăluie câte ceva despre originile moșilor și strămoșilor, poate despre meseria lor, poate despre meleagurile de unde au venit cândva, poate despre porecle ori metehne. Se transmite mai departe, prin urmași. Sau apune odată cu noi. Ajungem să-l detestăm sincer, în perioada studiilor, când și profesorii, și colegii ni se adresează, folosindu-l doar pe acesta. Apoi ne devine, pe rând, obișnuință indiferentă și evocare dragă, odată cu trecerea anilor și aplicarea unui halou peste amintirea celor care nu mai sunt. Cumva, tot ceea ce a reprezentat familia noastră extinsă – înaintași și diverse rubedenii – rezidă cuminte, abia descifrabil, în acest nume.
Prenumele este, aparent, legat doar de noi, deși lucrurile nu sunt atât de simple. Este, adesea, identic sau măcar derivat din numele mic al nașului/nașei. Pare o datorie împlinită, uneori, mai ales când se adaptează un prenume feminin pentru a indica, pe viață, ușor amuzant, un personaj masculin. Însă capătă și un sens aparte; spre exemplu, în ziua dedicată sfântului ocrotitor, nașa mea de botez obișnuiește să mă sune, iar urările se împletesc, firesc, cu amintirea frumoasă a nașului, plecat de mult către Domnul. Doar purtăm același prenume amândoi – unul aici, încă, altul acolo. În alte cazuri, prenumele reprezintă un soi de omagiu pentru vreo celebritate (fotbalist, actor ș.a.), o imagine, o năzuință, un crâmpei jucăuș de profeție. Una prea puțin izbutită, câteodată, atunci când cine știe ce exemplar impunător, de peste 1,90 metri și circa 120 kg, poartă mai departe, prin lume, un prenume diminutivizat, ușor rizibil. Când era prunc, i se potrivea de minune. La maturitate, numai privirea către pumnii lui supradimensionați poate șterge zâmbetul de pe fețele unora. Odată cu înaintarea în vârstă, aceste prenume de răsfăț ni se potrivesc, parcă, tot mai puțin, ar spune câte cineva, un pic acuzator. „De parcă ar fi vina mea că mi-au pus părinții acest nume”, spunea, cândva, cu vesel năduf, unul dintre dascălii scriiturii mele.
Straniu, așadar, că nici numele, nici prenumele nu ne aparțin cu adevărat. Sunt acordate arbitrar, fără drept de apel, fără ca noi să avem vreun cuvânt de spus în acest proces. Abia când începe să ni se definească personalitatea, când devenim individualități care iau locul mogâldețelor duse de mână, nu doar simpli membri ai colectivității, atunci începem să clădim, pe îndelete, un chip, un context, o listă a deprinderilor și reușitelor, ceva care să îmbogățească, măcar pentru cunoscuți, numele și prenumele. „Cam cum ar fi o fotografie la profilul de Facebook sau la numărul de telefon din agendă?”, m-a întrebat un copil, după ce i-am oferit o explicație asemănătoare celei de mai sus. „Cam așa”, i-am răspuns, în lipsa unei lămuriri mai convingătoare.
Trăim, cu nume și prenume, însoțite uneori de informații suplimentare, în această lume, unde însemnăm prea puțin. Și adesea ducem doar mai departe moștenirea, pentru a fi preluată, la vremea cuvenită, de cei meniți să-i îmbogățească sau chiar să-i confiște rostul de a desemna o persoană.
Atunci când vom pleca, pe crucea așezată la căpătâi vor fi cioplite atent, prin purtarea de grijă a urmașilor, un nume și un prenume, data nașterii și cea a despărțirii, poate și câteva precizări privitoare la ocupație ori chiar niște cuvinte, cu sau fără vreo rimă, inspirate sau nu, care ar părea să ne definească parcursul printre zări. Doar cunoscuții, câți și cât or mai fi, vor poposi acolo și vor privi către înșiruirea de litere cu nostalgie, văzându-i, tot mai neclar, dincolo de ele, pe cei care vom fi fost. Doar cei care și-au intersectat cărările, pasiunile, începuturile și finalurile cu noi și cu ceea ce am reprezentat vor ști adevărata însemnătate a numelui și prenumelui scrijelite pe piatră. După o vreme, nici măcar ei…
În ultima vreme, am auzit de tot mai multe înmormântări; la unele am și fost invitat. Pe de altă parte, sunt tot mai puține botezuri și cununii – unde se atribuie prenume și nume de familie. Se caligrafiază, așadar, mai multe nume pe cruci (și în actele de deces) decât în certificatele de naștere/botez și căsătorie/cununie. Istoria familiilor devine tot mai strâmtă, rezumându-se, adesea, la numeroase amintiri și la puține speranțe pentru viitor. Astfel, realitatea bate la scor de neprezentare gluma, deoarece, încet-încet, cimitirul chiar se umple cu oameni de neînlocuit. Ei – sumedenie; noi – câțiva. Și nu voi spune, prăpăstios, că fără ei nu se va alege mare lucru de ceea ce va urma. Sper doar că, la vremea cuvenită, viitorul va fi gestionat de persoane înțelepte. De cei care au știut să-și făurească un prezent, definindu-și, așadar, cu aldine, un nume și un prenume.
